În acest context de faimă internaţională, de mîndrie naţională şi de Centenar Românesc, nu pot să nu dau mai departe, să nu fixez pentru un cît mai firesc, adică mai drept şi mai mînios oprobriu public, fără alte comentarii, următorul mesaj postat de Ştefan Sava:
- "La înmormîntarea Getei Brătescu, nicio instituţie de artă sau culturală din România nu a trimis un reprezentant sau măcar o coroană/jerbă de flori. Enumăr aici cîteva: Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, Institutul Cultural Român, Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Muzeul Naţional de Artă al României, Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, Uniunea Artiştilor Plastici din Romania etc. ZERO. Asta ca să ştim exact pe ce lume trăim."
Ruşine, deci, stat român, cultură română! Să te tot duci mîncînd pămîntul. Sau să te îndîrjeşti să rămîi tocmai pentru ca petecul de pămînt de sub tălpile tale sau firul de praf de pe sandalele tale, atît de plin de flegme cum e, să rămînă teritoriu românesc demn, suveran.
În ceea ce mă priveşte, voi transcrie cele cîteva însemnări notate anul trecut, la Veneţia, şi din care nu am apucat (sau poate nu vrut, dintr-o supărare înrudită cu cea exprimată mai sus) să fac un text, un articol. Însemnările sînt însă acolo, la locul lor, iată-le, în deplina lor nuditate şi ne-isprăvire.
Pavilionul României: f. bun. Arhitecturarea spaţiului - pe verticală - înmulţeşte spaţiul şi îl face în acelaşi timp intim şi vertiginos. O reuşită.
România. Spaţiu multiplicat şi "micronizat" - ca să se vadă lucrările. Plus verticala. F. bun.
Geta - linia continuă, modularea continuă a liniei, a trăsăturii, a trasei.
Totul este desen - scriere a-semantică (Barthes) continuă. Artiştii scriu, dar scriu altfel, scriu altceva.
Geta e un artist care a crescut din sine şi s-a ocupat pe sine. Admirabil cum a devenit şi a crescut din ea însăşi, cum a devenit mare depănîndu-se şi făcîndu-se împletitură, urzeală. Feminitatea de fond, structurală, a gestului artei sale.
În plus, mi se pare absolut reprezentativă, chiar dacă discret, adică temeinic, pentru actuala ediţie a Bienalei. Căci dacă precedenta Bienală, cea curatoriată de Okwui Enwezor, stătuse, cel puţin pentru mine, sub semnul forţei imediate, dar neabătut, a desenului, cea de faţă, curatoriată de Chstistine Macel, pare a sta sub semnul "feminin" al ţesăturii, al împletirii (vezi intrarea la Arsenale).
Ce îşi poate dori un om mai mult, altceva decît Geta Brătescu, care nu a făcut decît să arate, în act (adică să "performeze" continuu), că arta înseamnă să-ţi produci permanent, în întruchipări şi moduri diverse, infinit modulate şi întreţesute, viaţa. Viaţa se creează, se lucrează, se produce, se imaginează şi se execută - dar întotdeauna doar artistic, adică în pragul fiinţei, ca machetă şi propunere de realitate, nu ca realitate abuziv-definitivă, definitivată, adică asfixiată, ucisă.