Ce mi-am spus ieri pe stradă

Constanţa. Monument. Totul a fost modernitate aici. Cel mai important semn de modernitate, monument al modernităţii, politice şi sociale - pe lîngă modernitatea, mult mai evidentă deşi tot mai discretă, mai "discreţionată", adică mai nebăgată în seamă, industrial-naţională (cuplajul dintre modernitatea industrială şi naţional, dintre progres şi naţiune, ne-decuplarea lor: toate lucrările lui Anghel Saligny, podul, silozurile, faleza etc. - geniul ingineresc al modernităţii ca Renaştere) -, îl constituie Moscheea Carol I, "moscheea regală": un rege care, nu-i aşa, este ceva vechi, conservator, retrograd, "de dreapta", construind ceva, nu-i aşa, înapoiat, retrograd, precum un lăcaş de cult, dar pentru nişte străini, pentru nişte "minoritari", includea, era progresist, în vreme ce noi, azi, sub o putere "de stînga", ne pregătim să excludem, să eliminăm, să limităm. Asta se cheamă cu adevărat decădere, ruină.
 
Constanţa. Modernitate. Ruină. La Constanţa te poţi lămuri asupra diferenţei epocale, metafizice, dintre ruină şi abandon, dintre ruină şi nerealizare, neîmplinire, delăsare (a lăsa-de-izbelişte), neisprăvire (infinitul mort, sterp, al ne-isprăvirii), dintre ruină şi defecţiune, pană, stricare ("obsolescenţă programată"). Pentru ca un lucru, orice, să ajungă ruină trebuie ca mai întîi - şi tot timpul, timpul însuşi, ca timp, pînă acum, neîntrerupt (ruina-rea este timpul, transmiterea ca tradiţie e ruinare, de aceea se transmite atît de puţin) - să fi fost. Numai monumentele pot (nu este obligatoriu) să ajungă ruină, pînă la ruină, ruina este adevăratul scop final, ruina este deja, în sine, un monument. Numai ceva solid (un "lucru") persistă ca "ruină", se "ruinează". Trebuie să acumulezi şi să aduni, să "compactezi" iniţial ceea ce apoi să se poată "scurge", consuma, măcina, "traduce" ca timp, sub formă de "ruină" şi de "ruinare". Ruina este dovada construirii, a producţiei concentrate - a-temporale (în altă formă decît cea temporală) - de timp. Numai materia oferă, dă timp.
 
Ruina nu este o stare de decădere, ci o stare de glorie, de triumf şi încununare - de graţie.
 
Ruina are întotdeauna un sens eroic.
 
Grecia: ruina-natură (indistinct). Roma: ruina-cultură (deja separate, distincte).