Semn-Autorul

Traducere din franceză de Mădălin Roşioru

Mai degrabă poziţia cuvintelor îmi dă de scris, dispunerile lor într-un spaţiu care nu le precedă, ci pe care-l formează împreună. Nu poziţiile cuvintelor unele faţă de celelalte, ci poziţia pe care cuvintele, în ansamblul lor, o definesc, sau mai degrabă cea pe care un mic "comitet de iniţiativă" din cuvinte o propune lumii, întregii lumi de(-a) cuvinte(lor). Tocmai această situare, această poziţionare, sau această sugestie, propunere, promisiune de poziţie mă face să scriu, să încerc să dezvolt, să construiesc, să văd ce se propune, ce se construieşte "în machetă". Poemele sînt machete ontologice, programe politice. Pentru că ele sînt mereu, se ştie, nişte zaruri aruncate (în faţa lumii, a Istoriei), practic un fel de "logomanţie", privesc poziţia cuvintelor cam ca pe nişte semne prevestitoare pe care imediat după aceea (de fapt, în acelaşi timp) le iau foarte în serios, încercînd s-o duc la bun sfîrşit, să-i prelungesc linia, s-o construiesc, să-i simulez existenţa în faţa lumii. Scriu pentru a pune cuvintele în situaţie profetică. Dar trebuie să fiu onest în ce mă priveşte: sînt mai degrabă "semnul-interpretant" (semn el însuşi), "exegetul", "inginerul" decît Hazard-Arhitectul ("Hazarhitectul" sau "Hazarhitextul") întrupat al situărilor cuvintelor pe care le expun poemele mele.
 
Aceeaşi armată (finită, dar mereu mai restrînsă, mai decimată de viaţă) de cuvinte pentru noi lupte (din viaţă-lume). Sau mai degrabă invers: aceeaşi bătălie cu din ce în ce mai puţine cuvinte, dat fiind că ele sînt în permanenţă corupte, compromise, folosite unele împotriva celorlalte ca minciuni, ucise în relaţia dintre ele şi realitate. Da, eu, noi, în general se scrie pentru a-şi "conjuga" viaţa / vieţile în poezie, pentru a încerca trăirea faimosului "se", a fi nu Fiinţa, ci al Fiinţei, a face fiinţa să fie, aşadar a o conjuga punînd-o în conjuncţii deschise, plurale, neaşteptate. Însă aşa ceva nu se poate trăi decît scriindu-se. Cînd se scrie, acest lucru e scris deja, iar viaţa nu este decît scriitură "amînată" sau decalată. Se scrie pentru a vedea şi a re-simţi ce se trăieşte, pentru a trăi bine (adică intens, adevărat, realmente), pentru a scrie în persoană ce se scrie, pentru a intra în scriitură, a lua parte la ea. Dar să spunem că, din cauza acestei "amplasări", uneori trăiesc puţin ca să mă odihnesc, ca să ies, tocmai, din această viaţă de cuvinte. Deci trăiesc "murind" în viaţa-scriitură, în "traiscriere" [joc de cuvinte: vicriture, vie (viaţă) + écriture (scriitură) (Nota traducătorului)]. Dar aceasta este o eroare, de concepţie sau de percepţie, nu ştiu.
 
"Cum să faci lucruri cu vorbe", ne amintim. Aş spune chiar mai mult, deoarece gesturile sînt "mute", nu "spun" nimic, altfel spus nu se auto-denunţă. Dar dacă vorbeşti, te afli deja în domeniul public al legii: cine vorbeşte este, prin simplul fapt al angajării prin cuvînt, un subiect juridic, un subiect de drept. Întrucît, cel puţin în cultura occidentală, Legea nu se arată, nu se cîntă, nu se desenează, nu se dansează, ci se scrie. Cînd am spus că  Totul trebuie tradus, spuneam, într-o perspectivă mai largă, mai generală, Totul trebuie scris, tocmai pentru a ieşi din iresponsabilitate, cuvîntul spus sau scris fiind Legea pe care şi-o stabileşte fiecare pentru sine şi pe care se angajează s-o respecte. La modul ideal, desigur. "Traducerea"-transpunere prin intermediul scrisului ca "traducere intermedială" constituie, de fapt, principiul colaborărilor mele cu artiştii: încerc să le formulez în termeni de Lege şi chiar de Constituţie, deci de ontologie, gesturile lor "mute", pentru a le face şi mai puternice şi pentru a obliga societatea să ţină cont de ele. Forţez la fel de bine "opera" şi "publicul", încercînd să impun Legea celor dintîi şi să-i fac, pe toţi, să semneze un contract, să-i fac să devină societate, îi oblig la politică, adică să se adune, să se "asambleze", cum ar spune, încă o dată, Deleuze-Guattari. Scriitura se apropie de Lege, deoarece Legea se scrie. Eu meta-traduc, deci, ceea ce ne arată artiştii, încerc să zic ce se vede, mai precis ce se arată, artele vag numite ieri "plastice", astăzi (de la o vreme) "vizuale" fiind de fapt arte expozitive - pe care mă străduiesc să le dublez, să le sprijin prin demonstraţii. După cum literatura, prinsă în prezent în capcana ideologiei bazate pe "story", pe "istorisire", pe "storytelling", în realitate descrie, face imagini, fiind aşadar mai degrabă de ordinul vederii, al vizualului, al vizibilului. Eu încerc să forţez, prin trecerea juridică prin cuvinte, să se vadă ceea ce artiştii arată, fac să se vadă, dar lumea preferă să nu privească, să nu vadă, adică să treacă (să ţină) sub tăcere, să nu "traducă" în cuvinte, deci în act, în revoltă şi în angajament morale în mod cauzal inevitabile - o ştim deja graţiei furiei imensului artist Alfredo Jaar, care preferă să ascundă, să îngroape temporar (dar poate pentru toată Istoria) imaginile terorii lumii pe care oamenii preferă, aleg, decid să nu le vadă. La aceste răspîntii îmi place să lucrez.
 
Încerc să gîndesc şi să scriu cît mai just posibil (chiar dacă, pentru aceasta, într-un alături pe care îl caut, pe care-l măsor tot timpul), atîta tot. Adică încerc să traduc: pentru celălalt pe care-l traduc şi pentru ceilalţi pentru care traduc. Încerc, aşadar, în acelaşi timp să fac Legea şi să produc spaţiile de libertate, marjele de eliberare în şi prin Lege: Legea ca eliberare pentru întîlnire, ca eliberare pentru responsabilitate. Da, asta este: eliberare pentru responsabilitate, deoarece sîntem ţinuţi drept iresponsabili, sîntem reţinuţi, ne menţinem singuri închişi, captivi în iresponsabilitate.