Sandra, ghida noastră, ne spune că unul dintre principalele atuuri ale insulei îl reprezintă pădurile de Laurissilva. Căutăm prin memorie cam cum am "traduce" acest gen de copac şi primul care ne vine în minte e dafinul. Doar că dafinul ştiam că e un arbust, nu un copac, prin urmare tot google salvează situaţia: pădurile de laurissilva sunt specifice zonelor subtropicale, cu climat temperat, aflate în locuri umede, în care plouă mult. Practic, sunt tot dafini, doar că-s copaci şi cu asta închei lecţia de biologie, fiindcă nu e tocmai punctul meu forte.
Cert e că aceste păduri fac parte din patrimoniul natural al Madeirei, fiind declarate drept una dintre cele 7 minuni naturale ale Portugaliei. Ele datează din era Terţiară şi au supravieţuit ultimelor glaciaţiuni. Prin urmare nu vorbim despre nişte păduri oarecare ci despre unele unice în Europa, cu atât mai mult cu cât ele se întind pe o suprafaţă de 22.000 hectare. O să întrebi dacă şi pe ele le defrişează cineva cu sălbăticie, aşa cum se întâmplă prin alte locuri ceva mai cunoscute? Nu mai întreba!
Pico de Arieiro
S-ar putea vorbi foarte mult despre bogăţia naturală a Madeirei, despre flora şi fauna insulei, despre cum Madeira e o destinaţie perfectă pentru eco-turism, despre cum insulele Desertas reprezintă ultimul refugiu atlantic pentru focile-călugăr sau despre rezervaţia marină Garajau (unica din Portugalia - perfectă pentru amatorii de scuba-diving). Dar deocamdată, Miguel, şoferul nostru, parchează van-ul în faţa unei clădiri relativ austere, aflată în nori.
Am ajuns la Pico de Arieiro, al treilea cel mai înalt vârf al Madeirei, cu cei 1818 metri ai săi. Suntem undeva deasupra norilor iar peisajul seamănă cu o vată de zahăr uriaşă, străpunsă pe alocuri de stânci ascuţite. Se spune că atunci când e senin, poţi vedea de aici insula Porto Santo, aflată la 30 de mile marine spre nord. Pico de Arieiro este un bun punct de plecare către celelalte vârfuri importante ale insulei. Unul dintre traseele perfecte pentru iubitorii de munte este cel către Pico Ruivo, cel mai înalt - 1862 m. Drumul are vreo 7 km şi e străbătut zilnic de sute de drumeţi. Nu mă încumet decât să fotografiez peisajul şi să remarc staţia radar de apărare anti-aeriană construită lângă clădirea care adăposteşte un restaurant şi un magazin de suveniruri. Locul e superb şi aduce un pic cu Machu Picchu, doar că lipsesc lamele, vestigiile incaşe şi peruvienii coloraţi.
Un asemenea peisaj cere mii de fotografii. Dar cum pentru toate există o limită, ne reunim cu Miguel şi o luăm înapoi pe drumul şerpuit care îţi poate provoca senzaţii tari în caz că ai rău de mişcare. Cu atât mai mult cu cât, la un moment dat, ceaţa e atât de deasă încât însuşi bravul Miguel renunţă să mai spună deja celebrele lui glume şi se concentrează pe traseul sinuos. După câţiva kilometri oprim la John's Poncha, o bodegă de pe marginea drumului, unde John urmează să ne prepare câte un păhărel din băutura tradiţională a Madeirei: poncho.
Trei poncha = 1 Viagra
Poncha - pe care o întâlneşti pe toate drumurile şi în toate magazinele de suveniruri - e un fel de limoncello local. Reţeta originală conţine Aguardente de cana (alcool distilat făcut din sirop de trestie de zahăr), miere, zahăr şi coajă de lămâie. Variaţiunile sunt nenumărate şi adaugă acestor ingrediente diverse arome naturale de fructe, precum mandarine, maracuja, grapefruit etc.
Partea simpatică este modul în care se prepară poncha, iar John o demonstrează ca un maestru adevărat. Ingredientele se mixează folosindu-se un mexelote (mai cunoscut sub numele de Caralhinho - cocoşelul) - un băţ de lemn care are un capăt crestat (cel care e folosit la mixat), celălalt capăt fiind deseori sub formă de... falus. De altfel magazinele de suveniruri abundă de asemenea caralhinos concupiscente iar motivele pentru care e folosit falusul ca simbol nu are o poveste în spate - e doar o chestiune de marketing care derivă de la numele uneltei în sine.
Interesant este că poncha e o băutură originară, de fapt, din India, ea fiind adusă în Madeira de către britanici şi adaptată de către localnici. Numele original era pãnch iar compoziţia includea orez sau alcool rafinat din nucă de cocos, ceai şi alte condimente. Versiunea adaptată s-a răspândit rapid în Madeira în a doua jumătate a secolului 19, când poncha a devenit o băutură iubită atât de nobili cât şi de clasele mai sărace. Ce-i drept, licoarea e foarte bună, mai ales că John ştie cum s-o facă să fie extrem de savuroasă. Miguel, care din postura de şofer nu ne poate acompania în "călătoria" alcoolică, nu rezistă să-şi reia glumiţele: "Se spune că trei păhărele de poncha fac mai multă treabă ca o viagra!". Parol, Miguel? Ia să devenim importatori...
Levadele şi farmecul rural
Îl lăsăm pe John în urmă şi, energizaţi de minunata poncha, mai parcurgem câţiva kilometri pentru a ne opri apoi lângă o levada. De-a lungul căreia ar trebui să facem o plimbare dar vremea nu se arată neapărat prietenoasă pentru aşa ceva. Ce sunt însă levadele...
După colonizarea insulei, locuitorii ei, stabiliţi în partea de sud-est (care are clima mai caldă) şi-au dat seama că, de fapt, izvoarele de apă se află pe munţii ce populează insula în partea de vest si nord-vest. Aşa că au început o uriaşă muncă de construcţie a unui sistem labirintic de canale care să transporte apa din nord în sud şi a veni în sprijinul dezvoltării agricole, în special al plantaţiilor de trestie de zahăr care, la acea vreme, făceau din Madeira principalul producător european de zahăr. Construcţia acestor canale a continuat de-a lungul secolelor. Cele mai multe au fost construite în anii 40 şi, în timp, ele au devenit nu doar sursă de apă ci şi producătoare de energie hidraulică. În prezent există mai mult de 2170 km de levadas iar acestea au, pe lângă importanţa practică, o deosebită importanţă turistică.
Extrem de mulţi turişti care vizitează Madeira o fac pentru drumeţie. Cu siguranţă, Madeira nu e o destinaţie de plajă dar este o destinaţie pentru drumeţie şi pentru petrecut timp în natură. Iar cele mai multe drumeţii se fac de-a lungul acestor levadas. Localnicii spun, de fapt, că aşa ajungi să cunoşti adevărata valoare a insulei lor. Traseele de-a lungul levadelor se împart pe categorii: uşoare, medii şi grele, pe variante ce au lungimi care pornesc de la câţiva kilometri până la distanţe foarte lungi. Unul dintre cele mai populare trasee este Levada do Caldeirao Verde, care se continuă cu Levada Caldeirao do Inferno, 37 km care traversează munţi, tunele şi alte minunăţii. Oricum, există liste de trasee care trebuie consultate dinainte (sunt 28 de trasee recomandate, două dintre ele aflându-se pe insula Porto Santo), fiind necesară verificarea condiţiilor meteo înainte de a porni la drum.
Aşa cum spuneam mai sus, n-am mers decât câteva minute de-a lungul unei levade, gustând foarte puţin din farmecul acestei activităţi. Cu siguranţă însă că, dacă mă voi întoarce cândva în Madeira voi parcurge unul dintre cele 28 de trasee pentru a avea o experienţă rurală (şi naturală) mai puternică.
(va urma)