Sportul numit "dodgeball" a devenit un adevărat fenomen cultural. În toate oraşele mari americane au luat fiinţă echipe şi asociaţii dedicate acestui sport, iar Vanity Fair şi The New York Times îi aduc din ce în ce mai multe elogii. Aşa că americanii au făcut şi un film despre el, Păzea la minge (Dodgeball: A True Underdog Story) care a ajuns din acest week-end şi pe ecranele noastre.
În rândurile de faţă, filmul şi sloganul său de promovare ("fereşte biluţele!") sunt un pretext pentru a scrie despre o carte a cărei coperta te duce cu gândul la feritul / păzitul biluţelor, doar că e vorba de un alt gen de "sport".
Recent un domn grizonat a prezentat publicului prima sa experienţa editorială, la pachet cu prima experienţă sexuală şi cu toate celelalte care i-au urmat. La mai puţin de o săptămână de la lansare, la librăria Dalles tirajul cărţii fusese epuizat. Într-o ţară în care 40% dintre cetăţeni n-au citit niciodată o carte, iar 60% dintre tineri abia dacă au deschis un manual şcolar, cartea cu coperta în care trei mâini pline de bijuterii acoperă sexul unui bărbat trebuie să fii fost o lovitură pentru editură. Jurnalul de cinefil de astăzi nu este pentru cei care se încadrează în procentele de mai sus, ci pentru aceia care obişnuiesc să dea bani pe cărţi.
Ca şi filmul de la care am plecat, Dodgeball, mult căutata carte este despre ruşinea, umilinţa şi frustrările protagonistului, care - ce ciudat, ce bizar şi ce coincidenţă - e chiar autorul.
Astăzi domnul acesta spune că rândurile sale sunt ficţiune pură, deşi acum câteva luni făcea "teasing", aţâţând curiozitatea potenţialilor cititori, când declara cum că va da detalii despre femeile frumoase care i-au trecut prin viaţă. Chiar asta a şi făcut, doar că preocupat de propriile ratări a uitat că nu scria într-un jurnal, ci în ceea ce el vroia să fie un roman.
În film şi în carte, protagoniştii vorbesc despre inadaptarea lor şi despre apărarea unicei surse de respect personal, un "sport" în care sunt implicate "biluţe" (dodgeball versus sex). Şi asemănările nu se opresc aici. Ambele "produse" sunt de mâna a doua, nu-şi merită banii şi nici timpul publicului.
Se întâmplă să-l ştiu pe autorul cărţii. Să-l fii văzut faţă în faţă, să-i fii urmărit gesturile molcome, să-i fii ascultat vocea liniştită, să-i fii văzut superbele partenere. Ba chiar se întâmplă să le cunosc pe majoritatea doamnelor despre care el povesteşte. E motivul pentru care îmi pare rău că a scris el "romanul" şi nu a lăsat pe altcineva să facă literatură dintr-o poveste care avea potenţial.
Acum între coperţile de 300 şi ceva de mii de lei, nu e suficientă revoltă ca să se justifice limbajul vulgar (îl avem pe Ionuţ Chiva şi al lui 69, drept tânăr Palahniuck creator de Snuff / Fight club autohton, care ar putea da meditaţii). Nu e nici suficient rafinament ca să ne putem întâlni cu proză erotică şi are mult prea multe frustrări ca să poată depăşi nivelul de jurnal scris ca să-ţi descarci sufletul dar să nu-l citească nimeni.
Până să fii parcurs această carte mă gândeam că domnul în cauză e un bărbat stilat, cu gusturi bune (la mâncăruri, filme, femei şi decoraţiuni interioare), ba chiar un trend setter (noaptea devoratorilor de publicitate e doar un exemplu), care ştie cu cine să fie prieten şi cum să răzbată prin viaţă. Astăzi realizez că viitoarea doamnă care va fi atrasă de şarmul său grizonat se va gândi bine "înainte", ca să nu ajungă şi ea în vreo compunere despre "cum am petrecut vacanţa". De dragul a ceea ce gândeam despre el, sper să nu mai scrie niciodată o carte. În plus, e una dintre şansele sale de a nu rămâne "singur sub duş".
P.S. Pentru acest week-end, dacă vreţi să citiţi o CARTE, cumpăraţi partea a treia a Supravieţuirilor lui Radu Cosaşu, Logica, iar pentru ca să vă distraţi la cinema, încercaţi Povestea unui rechin.
(Articol preluat din Jurnalul Naţional)