Eu scriu acum puţin, ca să pricepi tu că stau pe o buză de an ce mă împiedică să pornesc mâine într-o lume, a cărei imagini foşnesc şi vuiesc, pentru că nu au spor puterile singurătăţii, lângă bărbatul meu.
Şi istoriile leagă în zăpadă şi din cele şapte tăceri se nasc atingeri resemnate de verzuri şi orice semn trage după el, tot stele căzătoare...
Licăreşte bradul din luminile lui...
Stau lângă bărbatul meu, jurnalule, şi tot gândind la una sau la alta, în timp ce îl veghez, voi ajunge într-o zi să se potrivească ce ştiu cu ce sunt.
Bărbatul meu mă priveşte. Eu stau colac lângă el şi, ascultând adâncurile zăpezii ca tainice confesiuni, fulgii tac şi ei şi ascultă...
Zăpada are şi ea scările ei de zăpadă şi dacă ştii să te prinzi mână în mână, scările duc foaaaarte în sus, în pragurile Lunii geroase...
L-am prins de mână pe bărbatul acesta al meu, jurnalule, tu ştii cât de fierbinte fac eu şi ştii cum m-am ghemuit eu în mâna lui dreaptă din stânga mea stângace..
Ne oglindim în globuri...
Bărbatul meu a început să mărunţească vorbe, că acolo la el sunt ierni adevărate şi că undeva bunicii, cu aşternuturi din pânze albe bătute... şi de aici povestea norului, cea din mijlocul lui, din el or să cadă picături de apă, care or să înflorească, să pocnească aşa ca şi boabele de porumb puse pe foc, să explodeze apa în fulgi de zăpadă, să ai şansa să îi vezi uriaşi cât palma ta, cum iau călătorie luuuungă până pe pamânt, pentru că imaginea asta n-ai bănui-o niciodată, pentru că ea se priveşte de jos în sus, şi da, ca să vezi imaginea aceasta răsturnată, merită să te naşti pe lumea asta, să poţi să te caţeri şi pe munte ca s-o vezi!
In vârful bradului stă steaua...
Şi mai spune bărbatul meu că dacă dai piept cu stihiile, turbioanele se încolăcesc pe versant şi dau cercuri rotocoale, ce se mănâncă acolo risipit, sunt prinse fuioarele cerului în propriile lor tipare şi vezi norul apoi cum se învârte şi ohhhhh, în câte feluri de bătăi nimerite, în atâtea feluri se rotesc norii în tipare...
Eu mai cred, îi spun, că dacă stai pe buza înaltă, POŢI FI OMUL LEONARDO, eu îmi imaginez că poţi să te înclini curajos în afara punctului de echilibru şi te ţine curentul în poziţia aceea pregătitoare, o aşezare a corpului în pregătire de zbor...
Beteala leagă bradul în fire mătăsoase de metal...
Adică simţi cum se coace focul în şemineul nostru?!
Şi poţi imagina acum salteaua de paie, cum aruncă toata aroma zdrelită a florilor de vară, peste casa mea?!
Cam aşa trebuie că se întâmplă şi cu muntele iarna... Cred că trebuie că se simte miraculos un munte... da...
Eu doar îl pictez, pentru că de fapt, nici nu ştiu ce ştiu mai bine din el... Coaja lui, miezul lui?... nu ştiu...
Dar iubesc să mă gândesc la feliile din el... Când îl privesc, mă spulberă culoarea... Uneori, universul acesta, cerul şi zăpada, pământul şi tot ce este, îmi pare o nelume în care m-aş fi rătăcit dacă nu aş fi gândit la mâna dreaptă a bărbatului meu... Mâinile ştiu povesti şi ele, aşa că nimic nu e mai pregnant decât mâinile cele două prinse ca miezurile într-o nucă...
În brad sunt agăţate mere roşii...
Azi am pictat o minusculă pictură, îi şoptesc, peisaj de iarnă furat dintr-o chesea cu zahăr pudră, cu copaci filigran, ce vibrează în reliefuri ca firele de mătase încâlcite, nuanţe de alburi argintii, alburi rozacee, violeturi pale şi m-am trezit acum în prag de noapte că iar nu sunt pe deplin multumită, pentru că eu am văzut la muzeu o pictură şi mai mică, dureros de mică, o mare cu ţărm râpos, case acoperite cu tichii de mărgăritar, pescari vâslind straniu, nu spre ţărm ci spre orizontul aşezat cum trebuie, exact pe linia unde marea se dăruieste cerului, şi copaci evantai, asemănători antenelor cărabuşilor de mai, şi toate acestea pictate cu un singur fir de mătase pe un bob de orez despicat în două pe lung...
Fierbe acum pamântul din mine... sunt o apă şi-un pamânt!
Tu eşti cuibul boabelor de orez, îmi spune el...
Zâmbeşte.
Stau acum întinsă în albituri sprijinind capul în mână, scriu, adulmecând tăcerea punctată de respiraţia bărbatului meu, şi el uite, adoarme, şi eu privesc aşa cum se-nfiripă albastrul din ruine de umbre şi arome de lemn, albastru ultramarin peste mine, cu umbre roşii pe peretele din dreapta mea...
"...şi dacă tu vrei să priveşti amestecat la mine,
va trebui sa fii pătura albă de lână,
surprinzându-mă cu jocuri din umbrele degetelor pe
roşul amestecat cu iepuri altfel de roşii, peste câinii
roşii de roşii care-i aleargă, hăţiş de albastru al
peretelui din dreapta mea..."
Şi somnul mă cuprinde ca o zăpadă aşternută în spatele privirilor omului meu, acopăr spatele lui cu alb, pun gura de-abia pe gura lui spre stânga şi roşul se adună în spirale ce se rotesc şi se topesc în ultramarinul viselor lui în care sunt doar eu de-aievea, în timp ce eu dospesc în pântec un copil ce fulguie real în mine o ninsoare din fulgii nostri roşii...
E ultima şi va fi prima noapte de Crăciun...