Am pândit multă vreme un scaun uşor, pe care să pot să-l mut în dreptul uşii, ca să văd prin rombul de dantelă, afară, câinele nostru mare, pe care mi-l închipuiam acrobat defilând pe sârma de rufe întinsă de la un capăt la altul al curţii. Casa avea ferestre, fireşte, dar nu ştiu de ce, simţeam că ce e de văzut pe ochiul acela vine... O întrebasem pe bunica de ce câinele nostru stă legat tot timpul. Mi-a zis că uite, în fiecare noapte cîinele e liber, îi dăm drumul pe sârmă. Cum mergea el pe sîrmă? Cum? N-am reuşit să văd aşa că mi l-am închipuit grozav şi liber noaptea, ca pe un balerin, cu labele încrucişate pe sârma de rufe atunci când nu erau rufe. Când erau rufe, îi căutam dimineaţa urmele de iarbă pe aşternuturile şi pernele puse la uscat. Discret, câinele nu le lăsa niciodată.
Colindătorii veneau seara şi ne făceau prima cântare cu steaua lipită de rombul acela. Atât vedeam, steaua, prin romb. Mai încolo, deschideam uşa larg şi le vedeam feţele dragi, obraji îmbujoraţi şi ei primeau mere roşii, covrigi, cozonac şi toate bunătăţile la care râvnisem şi noi toată săptămâna.
- Ai cui sunteţi voi?
- Ai lui Miron.
- Toţi?
- Toţi.
- Frumos cântaţi!
M-am făcut şi eu colindătoare mai târziu. Cea mai iubita cântare pe care am făcut-o vreodată s-a petrecut în strada Frumoasă. A fost ca şi cum aş fi intrat din nou prin rombul de dantelă al copilăriei în noaptea în care steaua sus răsare, ca o taină mare...
Anul trecut, în preajma Crăciunului eram aproape de Baghdad, priveam noaptea printr-o bucată de sticlă colorată din vitraliul ferestrei... un romb violet prin care vedeam deşertul ca pe o mare împietrit-roşie sub ploaia subţire de iarnă. Mi-am dorit să fiu acasă şi am ajuns repede, repede, cântându-mi în şoaptă "iată vin colindători, florile dalbe, noaptea pe la cântători, florile....
Şi mai e un Crăciun. Cel în care am privit soarele ivindu-se printr-un romb de nori deasupra mării. Atunci iubeam. Vă spun, cred că toate minunile au venit la mine pentru că uşa bunicii avea un romb de sticlă cu dantelă albă apretată.