Atelier LiterNet Eseu Evul Media

Re-Fîntînile din Piaţa Unirii (partea bună) (Radiotxt)

Bogdan Ghiu

14.10.2018

Brusc, acum, cînd scriu ceea ce auziţi (citiţi) tot acum, dar alt acum -, brusc, deci, acum, cînd scriu, în dimineaţa aceasta încă răcoroasă dar tăios de luminoasă de toamnă, în Piaţa Unirii s-au pornit (au fost pornite) fîntînile: noile fîntîni din Piaţa Unirii, care constituie evenimentul spectacular cel mai important pentru Bucureştiul ultimului an, eveniment care nu face decît să confirme că Bucureştiul este conceput, în continuare, doar ca un loc al spectacolului, ca un oraş-spectacol, nu contează cît de funcţional.

Brusc, deci, în dimineaţa asta tăioasă, în Piaţa Unirii din Bucureşti au fost pornite fîntînile, noile fîntîni, şi brusc, dintr-o dată, zgomotul imensului blocaj, al enormului ambuteiaj care este, în fiecare dimineaţă, Piaţa Unirii, pare vătuit - devine suportabil.

Deşi, tocmai, n-ar trebui să ne obişnuim cu neobişnuitul şi să ajungem să suportăm insuportabilul. Dar asta este oraşul, tocmai în asta constau oraşele adevărate. Cine visează - dar cine nu visează! - la altceva, la "rezolvarea" radicală acestor probleme, este anti-urban, şi se amăgeşte singur. Ceea ce nu înseamnă că oraşele trebuie să fie neapărat catastrofale aşa cum de multe ori ni se pare a fi - şi chiar este - Bucureştiul. Nu, nici pomeneală!

Noile fîntîni muzicale din centrul Capitalei, din Piaţa Unirii, nu rezolvă prin urmare nimic, dar echilibrează, la nivelul senzorial esenţial într-un mare oraş, reduce, menţine pe pragul suportabilităţii nivelul de stres.

Căci unde, în centrul cărui alt mare oraş (românesc şi al lumii) poate fi imaginat un nivel mai mare de stres, de solicitare senzorial-nervoasă ca în Piaţa Unirii din Bucureşti, în special dimineţile (dar nu numai)? Nicăieri, cred.

Vom vedea însă de ce. Vom vedea de ce se întîmplă asta, de ce este aşa tocmai în Piaţa Unirii, şi de ce, din acest punct de vedere, refacerea şi relansarea fîntînilor se poate dovedi o alegere inspirată. Vom vedea.

Piaţa Unirii, Bucureşti. Sau Bucureşti, Piaţa Unirii. Să recunoaştem: pînă să se apuce Nicolae Ceauşescu să reconfigureze întreaga zonă, Piaţa Unirii era insuportabilă, şi mai insuportabilă decît este azi, o adevărată mizerie, chiar dacă pe o latură se aflau Aşezămintele Brâncoveneşti, iar pe altă latură, vechea Hală.

Piaţa Unirii, la început, era doar asta: o piaţă, un imens "nod comercial", cum i se spune prin ghidurile turstice. Adică un imens platou pe cît de colorat (uman, în primul rînd), pe atît de greu de străbătut. Pur utilitar, în plus.

Ceea ce a rămas, continuă să fie şi azi, dar mai echilibrat. Căci din piaţă la propriu (în primul rînd agroalimentară, dar nu numai), Piaţa Unirii a devenit piaţă în sens urbanistic, un imens scuar. Prea mare poate, depăşită de propriile-i dimensiuni, dar în care, tocmai de aceea, apariţia - şi, acum, relansarea fîntînilor - vine să echilibreze dimensiunile şi, în primul rînd, să încerce să centreze (nu ştiu şi dacă reuşeşte s-o facă) locul, dificilul loc care este Piaţa Unirii.

Căci trebuie să recunoaştem că situaţia Pieţii Unirii nu poate fi rezolvată. Piaţa Unirii din Bucureşti este un loc greu, dificil, anevoios. Piaţa Unirii a fost şi, diminuat, ceva mai echilibrat (inclusiv priun centrare), a rămas, continuă să fie un platou sterp care, în plus, este şi o placă turnantă, un pluri-confinium.

Aici, în Piaţa Unirii, se întîlnesc drumurile care duc în şi aduc din marile cartiere bucureştene. De fapt, aici, în Piaţa Unirii, este crucea oraşului, punctul germinativ al marelui oraş, aici este locul în care se poate simţi cel mai bine ce este Bucureştiul, de ce şi cum a apărut acest mare oraş, ce anume îi comandă, îi porunceşte existenţa şi, în acelaşi timp, îl distruge, trăgîndu-l ca pe o roată spre cele patru puncte cardinale geo-politice. Aici, în Piaţa Unirii, se poate simţi şi înţelege ce anume în acelaşi timp - subliniez: în acelaşi timp - susţine şi subminează acest oraş, condamnîndu-l, fizic şi metafizic, fizic adică metafizic, la platitudine, la "planitudine".

Piaţa Unirii este un loc greu, dificil, problematic pentru că este în acelaşi timp un platou şi o graniţă (multiplă): inima "crucificată" a Bucureştiului.

Şi ca să fac o legătură - polemică, provocatoare, desigur - cu ceea ce spuneam ieri (mai sus) despre oraşul ca tensiune între Cetate şi "deşertul tătarilor", între tentaţia de-plierii şi cea a re-plierii, voi lansa ideea că tocmai aici, în, aparent, cel mai haotic loc al oraşului Bucureşti, tocmai aici, în Piaţa Unirii, putem percepe ordinea cosmică, adică politică (cosmo-politică: ceea ce ne face să fim lume, o lume), ce a dus la apariţia şi la persistenţa lui. Tocmai în haotica, tumultuoasa, bălţata Piaţă a Unirii se manifestă cel mai puternic, pînă la a putea deveni perceptibil (sau, mai curînd, aperceptibil) caracterul, atît de improbabil, de Cetate - nu doar de Tîrg - al Bucureştiului.

Piaţa Unirii simbolizează imposibila unificare, imposibila pacificare a Bucureştiului, cu el însuşi în primul rînd.

Vă las să cugetaţi şi revin.

În momentul cînd au apărut celebrele fîntîni, Piaţa Unirii a devenit, din piaţă aproape exclusiv în înţeles comercial (ceea ce continuă să fie şi azi), şi piaţă urbană în înţeles de scuar, de loc urban de, tocmai, întîlnire şi "unificare" urbană.

Acum, refacerea şi modernizarea, relansarea acestor fîntîni ca un loc al spectacolului multi-senzorial - dat fiind că este vorba de nişte fîntîni luminos-muzicale, light&sound -, ca un loc de dat în spectacol, fac ca Piaţa Unirii să devină ceva mai respirabilă - la propriu. Ea devine acum nu doar un loc ceva mai respirabil, "trăibil", suportabil pentru cei obligaţi să treacă prin ea, să "comute" urban prin intermediul ei (Piaţa Unirii este un "comutator" urban), ci şi un loc căutat, frecventat şi frecventabil în sine, pentru el însuşi. Căutat (şi) pentru plăcere, nu doar din necesitate (dat fiind că nu prea poţi să ocoleşti Piaţa Unirii ca miez şi centru - gol - al unui oraş, totuşi, iată, centrat, adică Cetate).

Prin relansarea acestor fîntîni, care fac ca ruina care atît de repede deveniseră cele vechi, adică butaforia prin care constructorii s-au răzbunat subminînd proiectul lui Nicolae Ceauşescu, prin apariţia, de fapt, a acestor noi fîntîni în locul celor vechi, Piaţa Unirii este echilibrată, cît de cît, în mod salvator, devenind un loc de plăcere, de răcoare: o adevărată grădină publică.

Nu pot deci să nu le laud, să nu laud această iniţiativă, chiar dacă o voi discuta, aşa cum veţi vedea (cum veţi auzi, de fapt), din multe alte puncte de vedere.

Deocamdată, trebuie spus că aceste noi, de fapt, fîntîni creează un (efect de) (micro)staţiune în fix centrul Capitalei; sînt, altfel spus, terapeutice. Şi aceasta pentru că introduc în acest loc greu, dificil, apăsător, plat care este Piaţa Unirii o perdea sonoră (de apă, odihnitoare) şi, în acelaşi timp, răcoritoare. Relansate ca spectaculare fîntîni multimedia, adică luminos-colorat-muzicale, asta noaptea, noile fîntîni din Piaţa Unirii se adresează nu numai - preponderent, deci, nocturn - ochilor, şi ci - diurn, adică tot timpul, uzual, utilitar - urechilor şi, la propriu, pielii. Noile fîntîni din Piaţa Unirii te fac să poţi respira într-un loc greu respirabil.

Cine sînt însă autorii, creatorii, nu numai finanţatorii acestor fîntîni? Cine sînt arhitecţii lor, care au avut excelenta idee de a "tăia" nişte "străpungeri", nişte punţi care te fac, la propriu, se treci şi să poţi să adăşti în fîntîni, între ape, cine sînt, apoi, sound-designerii şi light-designerii acestor, nu-i aşa, totuşi, fîntîni multimedia: muzicale şi colorat-luminoase?

N-am reuşit să aflu. Mister total. Ceea ce mi se pare scandalos şi intolerabil. Ca şi cum astfel de lucrări apar, cresc, se desenează şi se calculează prin "generaţie spontanee", de la sine.