Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

O logodnă foarte lungă


Sébastien Japrisot, traducere de Mihaela Stan

24.10.2018
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sébastien Japrisot
O logodnă foarte lungă
Editura Nemira, 2018

Traducere din limba franceză de Mihaela Stan


***
Intro

Sébastien Japrisot (1931-2003), "Graham Greene al Franţei", scriitor, regizor de film şi autor de scenarii, s-a născut la Marsilia. Prima carte, Les mals partis, i-a apărut la şaptesprezece ani, a fost premiată şi publicată repede şi în Statele Unite. Cea de-a doua, un roman de suspans, a publicat-o sub pseudonim şi astfel s-a născut, s-a scris la momentul acela, un nou autor de literatură poliţistă. Compartiment tueurs a fost adaptat pentru marele ecran de Costă Gavras, în film jucând Simone Signoret şi Yves Montant.

Au urmat alte câteva romane, multe scenarii, proiecte cinematografice şi traduceri. Autorul s-a întors la literatura de ficţiune în 1977, cu L'été meurtrier, roman care va obţine peste un an Premiul Les Deux Magots şi va sta la baza unui film de succes. După La passion des femmes (1986), apare O logodnă foarte lungă (1991), ultimul său roman, recompensat cu Premiul Interallié. Scrisă în patru ani, după ce scriitorul a visat la ea două decenii, cartea spune o poveste de dragoste care ia forma unei investigaţii poliţiste.
*
O noapte şi o zi din iarna anului 1917. Cinci soldaţi azvârliţi în Picardia înzăpezită, în tranşeele inamicului, se zbat să supravieţuiască. Cel mai mic nu are nici douăzeci de ani.

În cealaltă parte a Franţei, după ce se instaurează pacea, Mathilde, care îl iubeşte, vrea să descopere adevărul. Se luptă să-l găsească, mort sau viu, în labirintul în care s-a pierdut. Căutarea îi este o logodnă lungă în "les années folles" şi ea va continua până la capătul speranţei, într-un roman care te pune pe gânduri. Fermitate şi fragilitate, acţiune şi aşteptare în destinul unei eroine greu de uitat şi într-un roman care coboară în adâncimile sufletului.

Fragment în avanpremieră

Zeci şi zeci de chipuri, toate aliniate de aceeaşi parte în şanţurile strâmte, ochi încercănaţi cu noroi îi fixau în trecere pe cei cinci soldaţi istoviţi, care-şi împingeau înainte toată greutatea corpului pentru a se deplasa, pentru a merge mai departe, spre primele linii. În lumina serii, dincolo de copacii ciuntiţi, lângă pereţii de pământ perfid, priviri mute în mijlocul cearcănelor de noroi îi urmăreau o clipă de sub căşti, trecând de la unul la altul, pe cei cinci soldaţi cu mâinile legate cu funie.

El, 2124, zis Eschimosu', zis şi Bastoche, era tâmplar în vremurile bune dinainte, tăia scânduri, le şlefuia, între două dulapuri de bucătărie mergea să bea un vin alb sec - un vin alb la Micu' Louis, pe strada Amelot, la Paris -, îşi înfăşura peste mijloc, în fiecare dimineaţă, un brâu lung din flanelă. O dată şi încă o dată şi încă o dată. Fereastra sa dădea spre acoperişuri de ardezie şi zboruri de porumbei. O fată cu păr negru era în camera lui, în patul lui, o fată care spunea... ce spunea?

Atenţie la fir!

Păşeau înainte, cu capul descoperit, spre tranşeele din prima linie, cei cinci soldaţi francezi care plecaseră la război, cu mâinile legate cu o funie udă şi ţeapănă ca postavul mantalei şi în drumul lor, uneori, o voce se făcea auzită, o voce calmă, niciodată aceeaşi, o voce neutră care spunea atenţie la fir.

Era tâmplar, fusese trimis în faţa tribunalului militar pentru mutilare voluntară, găsiseră urme de praf de puşcă pe mâna sa stângă rănită, îl condamnaseră la moarte. Nu era adevărat. Voise să-şi smulgă un fir de păr alb din cap. Arma, care nici măcar nu era a lui, se descărcase singură, fiindcă de la Marea Nordului până la munţii din est, de multă vreme, labirinturile săpate de oameni nu-l mai adăposteau decât pe diavol. Nu reuşise să apuce firul de păr alb.

În 1915, primise o citare pe ordinul de zi şi bani pentru prizonieri. Trei. Primul, în Champagne. Braţe ridicate, o şuviţă blondă căzută peste un ochi. Avea douăzeci de ani şi vorbea franceza. Spunea... ce spunea?

Atenţie la fir!

Ceilalţi doi rămăseseră lângă unul de-ai lor care trăgea să moară, cu burta spintecată de ceva, fărâme de proiectil, fărâme de soare, fărâme. Sub o şaretă pe jumătate arzând, cu bonetele lor cenuşii bordate cu roşu, se târau pe coate, fără să-şi piardă bonetele, e soare azi, camarade. Unde era asta? În îndepărtata vară 1915, pe undeva. Odată, coborâse din tren într-un sat şi, pe peron, lătra un câine. Lătra la soldaţi.

2124 era vioi şi robust, cu umerii puternici ai salahorului care fusese în tinereţe, când plecase, aventuros şi vesel, în America, umeri de tăietor de lemne, de căruţaş, de căutător de aur, care-l făceau să pară mai mărunt. Avea 37 de ani acum, aproape împliniţi, credea în toate lucrurile ce-i fuseseră spuse pentru a justifica nenorocirea şi care zac îngropate în zăpadă, luase cizmele unui inamic care nu mai avea nevoie de ele, ca să-şi înlocuiască în nopţile de strajă ghetele scâlciate, îndesate cu paie şi cu ziare. Îl condamnaseră într-o şcoală pentru mutilare voluntară şi îl mai condamnaseră o dată, din păcate, fiindcă se îmbătase şi făcuse o prostie împreună cu camarazii lui, însă mutilarea, asta nu era adevărat. Îl citaseră pe ordinul de zi, se străduia ca şi ceilalţi, nu mai înţelegea ce i se întâmplă. Mergea în fruntea celor cinci,

pentru că era cel mai vârstnic, mergea prin şanţurile inundate, cu umerii lui largi împinşi înainte, sub privirile încercănate de noroi.

Al doilea soldat cu mâinile legate cu funie era 4077, de la un alt birou de recrutare de pe Sena. Încă avea plăcuţa cu numărul sub cămaşă, însă tot restul, semne şi însemne, ba chiar şi buzunarele vestonului şi ale mantalei îi fuseseră smulse, la fel ca şi tovarăşilor săi. Alunecase la intrarea în şanţ, iar din pricina hainelor ude îi îngheţase până şi sufletul, dar poate că tot răul era spre bine, fiindcă acum frigul îi amorţea braţul stâng, care îl durea de câteva zile, în plus, îi toropea şi mintea în somnul fricii şi nu mai întrezărea spre ce anume se îndreaptă, dacă nu spre sfârşitul unui coşmar.

Înainte de acest coşmar, era caporal, pentru că trebuia să existe unul, iar cei de la unitatea lui voiseră să fie el, însă el ura gradele. Avea convingerea că într-o bună zi oamenii vor fi liberi şi egali, sudorii deopotrivă cu ceilalţi. El era sudor la Bagneux, lângă Paris, avea o soţie, două fiice şi nişte fraze minunate în cap, fraze învăţate pe dinafară, care vorbeau despre muncitorii din toată lumea şi care spuneau... da, de peste treizeci de ani ştia ce spuneau ele, iar tatăl său, care îi povestise adesea despre vremea cireşelor, o ştia şi el.

Ştia dintotdeauna - tatăl lui, care ştia de la tatăl lui, i-o sădise în minte - că săracii fac cu mâinile lor tunuri ca să se omoare cu ele, dar că bogaţii le vând. Încercase să spună asta în tabere, în hambare, în cafenele din sate, când patroana aprinde lămpile cu petrol şi jandarmii te roagă să-ţi revii, sunteţi toţi oameni de treabă, fiţi rezonabili, reveniţi-vă! El nu vorbea bine, nu explica bine. Şi exista atâta mizerie la aceşti oameni cumsecade, iar vinul, tovarăşul mizeriei, le abrutiza într-atât privirea, încât lui îi venea şi mai greu să se facă înţeles.

Cu câteva zile înainte de Crăciun, pe când se îndrepta spre prima linie, se răspândise zvonul despre ce făcuseră unii. Îşi încărcase puşca şi îşi trăsese un glonţ în mâna stângă, repede, fără să se uite, fără a-şi acorda timp să se gândească, doar pentru a fi cu ei. În sala de clasă unde îl condamnaseră, erau douăzeci şi opt care acţionaseră la fel. El era mulţumit, da, mulţumit şi aproape mândru că erau douăzeci şi opt. Chiar dacă el nu avea s-o apuce, întrucât soarele asfinţea acum pentru ultima oară, ştia că va veni o zi în care francezii, germanii şi ruşii - "şi preoţimea, cu noi", spunea el - va veni o zi când nimeni nu va mai dori să lupte, niciodată, pentru nimic. În fine, aşa credea el. Avea ochi albaştri, de un albastru foarte deschis, cu acele punctuleţe roşii pe care le au uneori sudorii.

Al treilea venea din Dordogne şi purta pe piept plăcuţa cu numărul 1818. Când i-o dăduseră, clătinase din cap, încercând o senzaţie bizară, deoarece fusese crescut de asistenţa socială şi, în centrele pe unde trecuse copil fiind, dulăpiorul lui din refectoriu sau din dormitor era întotdeauna cel cu numărul 18. Mergea, de când învăţase să meargă, cu pas greu, încă şi mai greu acum de noroiul războiului, totul în el era greu şi răbdător şi îndărătnic. Şi el îşi încărcase puşca şi îşi trăsese un glonţ în mână - dreapta, fiindcă era stângaci -, dar fără să închidă ochii. Dimpotrivă, se uitase la toată treaba cu o privire cercetătoare, ca de pe altă lume, acea privire pe care nimeni n-a văzut-o la altcineva, fiindcă e privirea solitudinii şi, de multă vreme, 1818 ducea propriul război, de unul singur.

Atenţie la fir!

Dintre cei cinci soldaţi, 1818 era cu siguranţă cel mai curajos şi cel mai de temut. În treizeci de luni de armată, nu făcuse niciodată să se vorbească despre el, nu spusese nimănui nimic despre el. Îl luaseră de la ferma lui într-o dimineaţă de august, îl urcaseră într-un tren, îi dăduseră în grijă propria viaţă, ca să se poată întoarce. Altceva în afară de asta nu înţelegea. Odată sugrumase un ofiţer din compania sa. Se întâmplase în Woëvre, în cursul unei ofensive. Nimeni nu aflase. Îl strânsese de gât cu ambele mâini, strivindu-i pieptul cu genunchiul, apoi îşi luase arma, alergase încovoiat pe sub ploaia de foc şi asta fusese!

Avea o nevastă, tot copil găsit, şi, de când se afla departe, îşi amintea moliciunea pielii ei. Era ca o rană în somn. Adesea îşi amintea broboanele de sudoare care îi apăreau pe piele, când muncea alături de el întreaga zi, şi bietele ei mâini. Mâinile soţiei lui erau aspre şi crăpate ca ale unui bărbat. La fermă, angajau până la trei zilieri odată, care nu-şi cruţau puterile, însă toţi bărbaţii, pretutindeni, fuseseră luaţi acum la război, iar nevasta lui, care avea douăzeci şi unu de ani, cu nouă mai puţin decât el, rămăsese să se descurce singură.

Avea şi un băieţel, pe care i-l făcuse în prima permisie şi pentru care o primise pe cea de-a doua. Mergea deja ţinându-se de scaune, era puternic ca el, cu pielea moale ca a mamei sale, îi puseseră numele Baptistin. În treizeci de luni, avusese aceste două permisii, plus una fără acte, care nu-l dusese mai departe de Gara de Est din Paris, fiindcă nu era posibil, dar nevasta lui, care abia ştia să citească şi să scrie, înţelesese de la o mie de kilometri ce trebuia făcut, iar el plânsese pentru prima oară în viaţa lui. Nu mai plânsese niciodată, nu îşi aducea aminte de vreo lacrimă începând cu cea mai îndepărtată amintire - un platan, scoarţa, mirosul unui platan - şi, fără îndoială, cu noroc, nici nu avea să mai plângă vreodată.

Al treilea era singurul dintre cei cinci soldaţi condamnaţi care credea încă în noroc, care credea că nu vor fi împuşcaţi. Se gândea că, pentru a-i împuşca, nu şi-ar fi dat osteneala să-i târască pe alt front, până în primele linii. Satul unde avusese loc procesul lor era în Somme. Fuseseră cincisprezece la plecare, cincisprezece pentru care circumstanţele nu atenuaseră nimic, apoi zece, apoi cinci. La fiecare oprire, dispăreau câţiva dintre ei, fără a se mai auzi ceva de soarta lor. Călătoriseră o noapte cu un tren, apoi o zi cu un altul, fuseseră urcaţi într-un camion şi încă într-unul. Se deplasau spre sud, apoi spre apus, apoi spre nord. După care, când mai rămăseseră doar cinci, merseseră pe o şosea, escortaţi de nişte dragoni nemulţumiţi că se aflau acolo, li se dăduseră apă şi biscuiţi şi li se schimbaseră bandajele într-un sat în ruine, dar el nu mai ştia unde se găseşte.

Cerul era alb şi gol, artileria amuţise. Era foarte frig şi, în afara drumului noroios, din care războiul muşcase adânc, ce traversa acest sat fără nume, zăpada acoperea totul, ca în Vosges. Dar nu se vedeau nicăieri munţi, ca în Vosges. Nici ravene, nici creste unde să crape oamenii, ca în Argonne. Iar pământul pe care-l luase în mâna sa de ţăran nu era nici cel din Champagne, nici cel din Meuse. Era altceva, ceva ce raţiunea lui refuza să recunoască şi, ca să se convingă, avusese nevoie de un nasture de uniformă rostogolit la picioarele sale de bărbatul care mergea acum în spatele lui prin şanţurile strâmte: se întorseseră în zona de unde plecaseră, acolo unde mureau oamenii din Newfoundland, la hotarele provinciilor Artois şi Picardia. Numai că, în cursul celor 72 de ore cât ei fuseseră duşi departe, căzuse zăpada, grea şi tăcută, răbdătoare ca el, şi acoperise totul, rănile câmpurilor, ferma arsă, trunchiurile merilor uscaţi şi lăzile cu muniţie rătăcite.

Atenţie la fir!

Cel care venea în urma lui prin şanţuri, al patrulea dintre cei cinci soldaţi fără cască, nici insignă, nici număr de regiment, nici buzunare la veston sau la manta, nici fotografie de familie, nici cruce creştină, stea a lui David sau semilună a islamului, fără nimic care să-i înteţească focul din inimă, acesta, cu numărul matricol 7328 de la un birou din Bouches-du-Rhône, născut la Marsilia, printre emigranţii italieni din Belle de Mai, se numea Ange. Potrivit părerii tuturor celor care îl cunoscuseră într-un moment sau altul din cei 26 de ani petrecuţi de el pe pământ, printre oameni, nicicând un prenume nu se dovedise mai nepotrivit.

Era, totuşi, aproape la fel de frumos ca un înger şi pe placul femeilor, chiar şi al celor virtuoase. Zvelt, cu muşchi lungi, avea ochi mai negri şi mai misterioşi decât noaptea, gropiţe în obraji şi una în bărbie, nasul suficient de napolitan ca să se împăuneze printre camarazii săi cu un dicton de garnizoană - "nas mare, sculă mare" - şi păr bogat, o mustaţă de prinţ, o intonaţie mai dulce decât un cântec şi, mai presus de toate, aerul unuia care credea că dragostea i se cuvine. Însă cine se cufundase în privirea lui ca mierea, cine simţise pe propria piele egoismul lui de gheaţă putea să spună că era perfid, trişor, flecar, pungaş, turnător, fricos şi de umbra lui, gata să jure strâmb pe capul mamei lui moarte, să te înjunghie pe la spate, traficant de tutun şi de marraines de guerre, zgârcit şi la un praf de sare, văicăreţ când îi pica bine, fanfaron când regimentul de alături pornea la luptă, de meserie neisprăvit şi, după propria mărturisire, cel mai sărac şi mai amărât dintre Bieţii Nătărăi de pe front. Numai că nu avusese timp să vadă prea mulţi, nu era, deci, sigur.

7328 cunoscuse frontul doar trei luni, ultimele trei din anul ce tocmai se terminase. Înainte, fusese pe un câmp de instrucţie, la Joigny. Învăţase să recunoască nişte vinuri de Bourgogne, cel puţin după etichetă, şi să abată asupra celui de lângă el proasta dispoziţie a gradaţilor. Iar mai înainte, fusese în închisoarea Saint-Pierre, la Marsilia, unde ispăşea, din 31 iulie 1914, când toată lumea înnebunise, o pedeapsă de cinci ani pentru ceea ce numea el "o chestiune sentimentală" - sau "de onoare", depinde cu cine vorbea, cu o femeie sau cu un bărbat - de fapt, o ceartă între doi proxeneţi de cartier, încheiată lamentabil.

În vara aceea, a treia petrecută de el în spatele zidurilor, când se recurgea la bătrâni şi la deţinuţii de drept comun pentru a resuscita regimentele decimate, îi dăduseră de ales. Iar el hotărâse, împreună cu alţi pariori fără minte, că războiul era doar o treabă de săptămâni, că francezii sau englezii aveau să se prăbuşească neapărat undeva şi că va fi liber înainte de Crăciun. În consecinţă, după două săptămâni de târât prin gropi, în Aisne, ca să se ferească de obuze, trăise cincizeci de zile care însemnaseră de cincizeci de ori câte o sută de ani de iad - la Fleury, la Bois Chauffour, la Côte-du-Poivre -, cincizeci de eternităţi de oroare, secundă cu secundă, spaimă cu spaimă, pentru a lua înapoi această capcană de şobolani duhnind a pişat, a rahat şi a moartea tuturor celor care, în ambele tabere, se agitaseră fără să aibă destulă vlagă să-şi facă de petrecanie, la Douaumont în faţa Verdunului.

Slăvită fie de-a pururi Sfânta Fecioară, care îi ocroteşte şi pe netrebnici! Nu trebuise să meargă acolo printre primii, riscând ca vreun fost locatar să-i scoată măruntaiele, şi scăpase măcar cu consolarea că nimic nu ar putea vreodată să fie mai rău de atât, nici pe lumea asta, nici pe alta. Însă trebuia să cadă mult mai jos ca să-şi imagineze că răutatea omenească are limite, dar inventează mereu altele cu mare plăcere.

În decembrie, după şase zile aşa-zise de odihnă, în cursul cărora nu putea să audă căzând o furculiţă fără să-şi facă un cucui de tavan, şi în întregime ocupate, pentru a-şi reface moralul, cu tracasări de cazarmă, îl duseseră pe el, Ange, cu tot echipamentul lui şi împreună cu un regiment de-acum nevoit să facă recrutări din maternităţi, până pe malurile fluviului Somme, într-un sector la capătul măcelurilor, considerat calm de mai multe săptămâni, dar unde, între două potopuri de calibru monstruos, nu se punea problema decât să învingi sau să mori într-o ofensivă iminentă, un asalt total şi definitiv, care nu va cruţa nimic. Pe oameni îi avertizase de acest delir bucătarul, renumit ca bine informat, al unei bucătării de campanie, care ştia de la curierul, franc ca un germinal1, al unui aghiotant zgârcit la vorbă, care o auzise chiar din gura colonelului său, care fusese invitat la balul dat de general şi de soţia lui, pentru a sărbători nunta lor de sânge.

El, Ange, bietul codoş din Marsilia, copilul pierdut din strada Loubon, deşi era cel mai tâmpit dintre Bieţii Nătărăi de pe Front, înţelegea că nicio ofensivă nu avea vreun sens, oricare ar fi acesta, în afara unei contraofensive, cu scopul de a încărca nota de plată, şi recunoscuse, ca oricine înaintea lui, faptul evident că acest război nu se va sfârşi niciodată, pur şi simplu pentru că nimeni nu mai era capabil să înfrângă pe nimeni, cu excepţia cazului în care toţi ar arunca armele şi tunurile la prima groapă de gunoi şi ar rezolva treaba asta cu şişul. Sau, şi mai bine, dând cu banul. Unul dintre nefericiţii care mergeau în faţa lui, al doilea din tristul şir, un caporal zis Şase-Parale fiindcă îl chema Francis, vorbise al naibii de bine, la procesul lor pierdut dinainte, despre utilitatea ofensivelor şi a contraofensivelor şi despre înmulţirea nesăbuită a cimitirelor, ba chiar le aruncase în obraz ofiţerilor-judecători un lucru teribil: de mai bine de doi ani de când armatele se îngropaseră în tranşee, de o parte şi de alta, pe toată lungimea frontului, dacă fiecare s-ar fi dus frumuşel acasă lăsând tranşeele goale, nu s-ar fi schimbat nimic - "auziţi ce zic, nimic" -, s-ar afla exact în acelaşi punct pe toate hărţile statului-major ca după hecatombe. Poate că nu era atât de inteligent pe cât părea caporalul Şase-Parale, ca să sfârşească împuşcat, dar ce puteai să răspunzi la aşa ceva? El, Ange, nu putea răspunde nimic.

După o cerere inutilă către comandantul batalionului său pentru a se întoarce în vechea lui celulă de la Saint-Pierre, şi încă una, identică până la greşelile de ortografie, către deputatul său din Bouches-du-Rhône, scrise amândouă cu creion chimic înmuiat în apă murdară, pentru că nu suporta să se murdărească de violet pe buze, iar lacrimi nu mai avea de mult, se apucase să reflecteze la tot soiul de stratageme ingenioase şi crude, cu singura speranţă de a părea şi mai bolnav, şi mai livid decât devenise în ultimele luni, alb ca varul, cenuşiu agonizant, cadaveric.

Cu zece zile înainte de Crăciunul pe care şi-l închipuise al libertăţii, la ceasul tulbure al înserării, după multe urcioare cu vin şi tergiversări furtunoase, convinsese un tâmpit mai mare decât el, un secretar de notar din Anjou, care nu voia să se întoarcă acasă decât pentru a o surprinde pe nevastă-sa destrăbălându-se, să-şi tragă reciproc un glonţ în mână, ba chiar, culmea aberaţiei, în mâna dreaptă, amândoi căzând de acord că incredibilul ar fi şi mai credibil. Astfel că împreună, într-un grajd unde caii înnebuneau de groază când simţeau fie şi doar apropierea măcelului, la mai mulţi kilometri de un front pe care nu se întâmpla nimic, făcuseră asta cu braţ nesigur, cu voinţă şubredă, jurându-şi fraternitate aşa cum copiii caută să se liniştească în întuneric, dar se sperie de propriile ţipete. El, Ange, numărul 7328, în ultima secundă, întrucât întreaga sa fiinţă se împotrivea să-şi ţină cuvântul, luase repede mâna de la gura ţevii şi închisese ochii. Trăsese, totuşi. Acum îi lipseau două falange de la inelar şi vârful degetului mijlociu, însă celălalt, bietul nerod, terminase pentru totdeauna cu grija păduchilor, încasase lovitura în plină figură, iar caii înspăimântaţi, rupând totul în cale pentru a fugi de mizeria oamenilor, îl striviseră sub copite.

Da, mergea prin noroi fiindcă acesta era locul lui, al patrulea dintre cei cinci condamnaţi târâţi până aici, în acest labirint de zăpadă, pentru a privi în faţă soarta cea rea, dar mersese prea mult, era prea obosit ca să se mai apere, nu-şi dorea decât să doarmă, nu se îndoia că va adormi îndată ce îl vor lega la stâlpul plângerii şi îi vor acoperi ochii, nu va şti niciodată ce s-a întâmplat la sfârşitul vieţii sale: Anjou, jar, jar şi tăciuni, văgăuni, cutreierat, m-am săturat, ger, ger şi noroi, noroi în care calcă apăsat, cu capul plecat, legănat, spre licărul serii îndreptat, s-a săturat.

Atenţie la fir!

Al cincilea, ultimul dintre soldaţii cu braţele legate la spate, Albăstrea, poreclă dată contingentului 17, mai avea cinci luni şi împlinea douăzeci de ani. Totuşi, petrecuse mai multe zile pe front decât măscăriciul împiedicat şi jalnic care mergea în faţa lui şi, admiţând că imaginaţia are legătură cu asta, suferise încă şi mai mult de teamă.

Îi era teamă de război şi de moarte, ca aproape tuturor, dar îi era teamă şi de vântul prevestitor al gazelor, teamă de un proiectil sfâşiind noaptea, teamă de el însuşi, fiindcă era impulsiv când se temea şi nu reuşea să se comporte raţional, teamă de tunurile alor săi, teamă de propria puşcă, teamă de şuierul obuzelor, teamă de mina care explodează şi înghite o grupă întreagă, teamă de adăpostul inundat care te îneacă, de pământul care te îngroapă, de mierla rătăcită a cărei umbră trece brusc pe sub ochii tăi, teamă de visele în care sfârşeşti mereu cu pântecele spintecat în pâlnia lăsată de un obuz, teamă de sergentul care arde de dorinţă să-ţi zboare creierii pentru că nu mai are putere să urle la tine, teamă de şobolanii care te aşteaptă şi vin să te adulmece anticipat când dormi, teamă de păduchi, de lăţei şi de amintiri care îţi sug sângele, teamă de tot.

Înainte de măcel, nu fusese acelaşi om, dimpotrivă, era cu totul diferit. Se căţăra în arbori, în clopotniţă, sfida oceanul pe vasul tatălui său, era mereu voluntar la stingerea incendiilor din pădure, aducea înapoi fără greutate bărcile împrăştiate de furtună, atât de neînfricat, atât de generos cu tinereţea lui, încât le oferea tuturor imaginea unuia care păcăleşte moartea. Chiar şi pe front, la început, se arătase curajos. Apoi, venise un obuz, cu unul mai mult decât suporta el, într-o dimineaţă de vară, la Buscourt, la doar câţiva kilometri de tranşeea în care se afunda acum. Explozia nu-l atinsese, doar îl aruncase în aer suflul ei, însă, când se ridicase, era acoperit de sângele unui camarad, acoperit din cap până-n picioare de sânge şi de bucăţi de carne pe care nu putea să le mai recunoască; îi intraseră în gură, scuipase oroarea, o urlase.

Da, urla pe câmpul de luptă, la Buscourt, în Picardia, îşi smulgea hainele şi plângea. Îl luaseră de acolo gol. A doua zi îşi recăpătase calmul. Poate că îl mai apuca uneori un tremur fără motiv, dar atât.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer