Un roman pătrunzător despre atrocităţile, laşităţile şi tragediile Primului Război Mondial - O logodnă foarte lungă

Citiţi un fragment din această carte.

Cartea lui Sebastien Japrisot nu este deloc ceea ce aşteptam să fie. Mă gândeam că ar putea fi un roman siropos, care să spună o poveste pe care o voi fi auzit deja de prea multe ori. Cred că un rol important în formarea acestei aşteptări a avut-o coperta cărţii, asemănătoare cu cea a romanelor de dragoste şi menţiunea că după carte s-a făcut şi un film, câştigător a cinci premii César şi cu două nominalizări la Oscar 2005. Speram şi să nu fie un roman poliţist plictisitor, cu o intrigă banală şi cu un criminal în serie ascuns pe undeva. Susceptibilitatea aceasta a venit din faptul că autorul a fost numit Graham Greene al Franţei şi, ştiţi vorba aceea: la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Nu puteam să mă înşel mai tare. Acum când scriu şi mă gândesc la această carte, afară viscoleşte şi e frig. Ninsoarea mă face cumva să intru mai bine în atmosfera cărţii şi, în acelaşi timp, frigul îmi permite să îl consider vinovat pentru răceala care mi-a intrat în oase. Nu are cum să fie de la carte, nu-i aşa? Sau poate că da. Povestea siropoasă s-a dovedit a fi, de fapt, un roman pătrunzător despre atrocităţile, laşităţile şi tragediile născute din Primul Război Mondial. Ştiam din cărţile de istorie că acest război, numit şi Marele Război - "probabil pentru a te face să crezi că există şi unele mai mici", după cum spune autorul romanului O logodnă foarte lungă -, a şters pentru majoritatea combatanţilor toate iluziile despre eroismul, spiritul nobil şi justificarea patriotică a războiului. Primul carnagiu la scară industrială, acest război a rămas cumva misterios pentru că mulţi dintre cei întorşi au refuzat să vorbească despre experienţele trăite şi traumele suferite. Un război care a frânt mii de vieţi, a dus la amputarea nu doar de membre, ci şi de suflete, un război care a marcat ieşirea Europei dintr-o epocă a inocenţei.

O logodnă foarte lungă reuşeşte să readucă la viaţă ororile întregului război prin intermediul destinelor a cinci combatanţi condamnaţi la moarte pentru că s-au automutilat ca să scape de front. Este nu doar povestea lor ci şi a celor pe care i-au lăsat în urmă: a familiilor, prietenilor, iubitelor şi chiar a duşmanilor. Uniţi printr-un gest extrem şi o condamnare comună, vieţile celor cinci sunt reconstituite în faţa ochilor noştri cu ajutorul Mathildei, logodnica curajoasă şi încăpăţânată a unuia dintre cei condamnaţi. Fată de familie bună, ţintuită într-un scaun cu rotile căruia îi spune "trotinetă", Mathilde vrea să afle ce s-a întâmplat cu logodnicul ei şi, mai ales, dacă acesta a murit cu adevărat în tranşeele de pe Somme. Ca o paranteză, cred că alegerea unuia dintre cel mai greu încercate fronturi din Primul Război Mondial, cel de la Somme, ca loc de executare a pedepsei, nu a fost deloc întâmplătoare. Ceea ce ne spune autorul este faptul că dincolo de manuale, de studiile de tactică şi strategie, acolo au murit oameni, fiecare cu propriile poveşti, speranţe şi dorinţe. Romancierul umanizează şi individualizează un loc şi o perioadă cunoscute mai ales prin statistici şi premiere macabre (de exemplu, în timpul confruntărilor de pe Somme a fost folosit pentru prima oară în istorie un tanc).

Investigaţia Mathildei nu poate determină încadrarea romanul în genul poliţist clasic. A-l considera doar un roman poliţist înseamnă a-i face o nedreptate. Miza acestui roman este una mult mai profundă şi complexă. Mathilde speră că Manech, logodnicul, ar putea fi încă în viaţă şi de aceea caută prin toate mijloacele să afle ce s-a întâmplat exact în ziua în care cei cinci au fost trimişi în teritoriul nimănui, situat între tranşeele franceze şi cele germane ca să moară. Îi cunoaştem, astfel, pe cei cinci soldaţi francezi care au plecat la război, "fiindcă asta-i viaţa": Eschimosu', un tâmplar parizian extrem de talentat, Şase Parale, fost sudor şi care credea că într-o bună zi oamenii vor fi liberi şi egali, "sudorii deopotrivă cu ceilalţi", Omul Ăsta, un fermier tăcut, orfan găsit după naştere pe treptele unei capele, Ange sau Drept Comun, codoş din Marsilia, turnător, fricos şi lipsit de principii, Manech sau Albăstrea, logodnicul Mathildei, cu minţile duse din cauza ororilor pe care le trăise în război. Oameni care, probabil, că pe timp de pace nu s-ar fi întâlnit niciodată, fiecare cu poveştile, iubirile şi speranţele lui. Toţi egali în faţa Morţii şi toţi ţinuţi minte de supravieţuitori după porecle şi nu după numele adevărate.

Căutările fetei ne poartă prin diferite zone ale Franţei, prin vieţi de oameni rămaşi în urmă şi nevoiţi să facă faţă pierderii celor dragi într-un război absurd şi fără sens. Ne duce, de asemenea, pe front, în frig, zăpadă, mizerie şi oroare, unde întâlnim tipologii diferite, de la comandantul curajos, vertical şi dezgustat de ceea ce înseamnă războiul, la militarii funcţionari care nu vânează decât grade şi funcţii fiind dispuşi să sacrifice pe oricine pentru a-şi atinge scopurile. Pătrundem în tranşeele puturoase de la "Bingo Crepuscul", o tranşee nemţească ocupată de francezi şi pe unde trec cei cinci în drumul lor spre moarte. Acolo îl cunoaştem de Célestin Poux supranumit Spaima Trupelor, personaj care aduce aminte de Porta din romanele lui Sven Hassel: descurcăreţul, cel care ştie să rezolve orice problemă şi să găsească mâncare pentru camarazi în orice condiţii de front. Aşa cum Bingo Crepuscul reprezintă interpretarea greşită a însemnării de pe un tablou - General-locotenent Byng la crepuscul, 1916 - , la fel şi istorisirile martorilor şi a celor implicaţi în poveştile celor cinci sunt deformate, contradictorii şi, pe alocuri incredibile. Mathilde reuşeşte să le descâlcească şi să afle ce s-a întâmplat cu adevărat în acele tranşee, în acele zile, dacă a supravieţuit cineva şi cum a reuşit să facă acest lucru.

Cartea este o pledoarie împotriva războiului, o imagine crudă a ceea ce este acesta cu adevărat, cu accente asemănătoare romanului lui Erich Maria Remarque, Nimic nou pe frontul de vest. Vieţi frânte, bărbaţi îmbătrâniţi la patruzeci de ani, oameni care şi-au pierdut minţile, familii nevoite să înveţe să trăiască fără cei dragi, morţi inutile într-un război fără câştigători, imposibilitatea întoarcerii la eul de dinainte de război, neputinţa omului de rând în faţa deciziilor luate în altă parte şi care îi hotărăsc soarta sunt teme care se împletesc în roman realizând o imagine realistă şi dureroasă a ceea ce înseamnă un conflict armat. Dragostea nu aduce alinare în cartea lui Japrisot, ci vine la pachet cu obligaţii, responsabilităţi şi suferinţă. Nu este o carte uşoară, dar este o carte bună care mi-a adus aminte de cele spuse de cineva într-un spectacol de teatru văzut acum ceva timp: că atunci când vor muri toţi cei care au participat la un astfel de conflict şi nimeni nu îşi va mai aminti, omenirea va fi din nou în pericol să repete o asemenea catastrofă. Poate că literatura, prin romane de acest fel, va reuşi să acopere acest gol de memorie, să ne facă să trăim oroarea prin intermediul experienţei altora şi să înţelegem că războiul nu are nimic eroic şi înălţător. Să înţelege noi, dar mai ales cei care decid în numele nostru.