Situate undeva între nostalgia pentru trecut şi dorinţa de a paşi alert către un viitor strălucitor, îmbrăţişând evoluţia tehnologică, oraşele ilustrate în banda desenată japoneză, evocă dificultatea de a împăca tradiţia cu transformările contemporane ale oraşelor (aflate în continuă regenerare), conturează un posibil viitor apocaliptic sau ilustrează universuri paralele sterile. Termenul manga[1] defineşte banda desenată ilustrată şi produsă în Japonia, având la origine lucrarea compusă din cincisprezece volume, Hokusai Manga (1814), aparţinând artistului Katsushika Hokusai (1760-1849), în care sunt adunate desene şi gravuri în lemn, amintind de ilustraţiile umoristice şi satirice care existau încă din secolul al XII-lea. Însă, o creştere semnificativă a numărului de benzi desenate japoneze publicate este înregistrată după cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu apariţia lucrărilor artistului Tezuka Osamu (1928-1989), supranumit "zeul manga".[2]
 
Perspectivă catastrofală asupra viitorului
Banda desenată Tekkonkinkreet urmăreşte aventurile celor doi prieteni orfani Shiro şi Kuro, în peisajul urban al insulei fictive, denumită simbolic Takara Machi (Oraşul Comorilor). Dinamică, întortocheată şi aglomerată, compoziţia spaţiului urban este una haotică, fiind rezultatul unei dezvoltării necontrolate şi al încercării de adaptare la cerinţele locuitorilor. Grafica alb-negru ilustrează un oraş compus din straturi de funcţiuni, suprapuse pe verticală, având abordări complexe ale spaţiu public şi cel privat.[3] Artistul, Taiyo Matsumoto, acordă o atenţie deosebită detaliilor oraşului ilustrat, creând un impact puternic cu perspectivele stradale conturate, limbajul grafic al oraşului devenind, astfel, o parte omniprezentă a naraţiunii. Putând fi asemănat cu un Gotham oriental, vulgar şi sărăcit, unde predomină ucigaşii plătiţi şi adolescenţii violenţi care provin din suburbii defavorizate, oraşul devine un câmp de luptă.
   
În banda desenată 20th Century Boys, artistul Naoko Urasawa ilustrează trecerea de la un prezent banal la un viitor de coşmar, în care viitorul apocaliptic imaginat de un grup de adolescenţi (Kenji, Otcho, Yoshitsune, Maruo, Yukji şi Donkey) devine, 30 de ani mai târziu, realitate. Scenariul, compus de tineri în anul 1969, la adăpostul ascunzătorii lor secrete, ei înşişi distribuiţi în rolul de eroi salvatori, culmina cu sfârşitul lumii la începutul anilor 2000. Spaţiul urban este invadat, pe parcursul desfăşurării acţiunii, de bombardamente, atacuri cu viruşi mortali, roboţi supradimensionaţi şi secte cu planuri criminale la scară mare. În ultima parte a benzii desenate ne este prezentată o imagine diferită a Japoniei, rezultată din supremaţia sectei condusă de liderul denumit Friend, guvernată după un nou set de reguli şi având alte priorităţi, cu o populaţie pregătită să facă faţă atacurilor extratereştrilor, instituind pedeapsa cu moartea în cazul efectuării călătoriilor neautorizate şi hotărând exilarea locuitorilor care nu respectă legea.
   
Apocalipticul Tokyo
Tokyo, fostul sat Edo, mai mult decât alte oraşe japoneze, a inspirat arhitectura imaginară a benzilor desenate, în care se conturează, de cele mai multe ori, un viitor îngrijorător, dominat de previziuni apocaliptice. Capitala Japoniei, declarată una dintre cele mai mari metropole ale lumii, bucurându-se de o infrastructură complexă care deserveşte funcţiunile metropolitane şi care reprezintă structura fizică în jurul căreia se dezvoltă oraşul, pare un spaţiu fără trecut, puternic ataşat de prezent şi, mai ales, orientat spre viitor. Metropola este formată din alăturarea de subsisteme urbane, care sunt, la rândul lor, conectate de un sistem complex de artere de circulaţie, fiind un oraş flexibil, lipsit de un centru sau pieţe urbane, în continuă mişcare, modificându-se constant, plin de lumină, sunete şi imagini, care rulează veşnic pe clădirile de dimensiuni impresionante.
 
Ilustratorul Katsuhiro Otomo explorează, în banda desenată japoneză Akira, teme precum izolarea socială, corupţia, puterea şi violenţa. Cadrul în care se desfăşoară întreaga acţiune subliniază antiteza dintre ruinele vechiului Tokio, distrus în timpul celui de-al Treilea Război Mondial (care debutează, în viziunea artistului, în data de 6 decembrie 1982, cu o aparentă explozie nucleară) şi, noul oraş, construit la marginea ruinelor, pe o insula artificială, în 2030. Oraşul ilustrat, Neo-Tokyo, a crescut necontrolat, opresiv, mult prea mare pentru a putea fi controlat.
 
Încă din primele pagini ale benzii desenate, descoperim peisajul arhitectural, alături de bande de motociclişti, care gonesc cu viteză considerabilă pe arterele complex alcătuite care leagă oraşul vechi, aflat în ruine, de noua compoziţie urbană, dezvoltată în anii trecuţi de la încheierea războiului. Vechiul Tokyo a rămas doar un spaţiu primejdios, dominat de peisaje arhitecturale dezolante, clădiri abandonate, resturi, care se alcătuiesc în jurul craterului imens, lăsat de presupusa bombă atomică, care aminteşte de bombardamentele din Hiroshima şi Nagasaki şi care, în banda desenată Akira, a declanşat al Treilea Război Mondial.
 
Atât oraşul vechi cât şi Neo-Tokyo sunt conturate ca fiind medii negative, spaţii claustrofobice. Noul oraş face trimitere la aglomerarea contemporanului Tokyo. Acesta este alcătuit din clădiri ultramoderne, bogat în tehnologie, având o infrastructura complexă, dezvoltându-se preponderent pe verticală, pe lângă porţiunile distruse sau demolate în urma războiului nuclear. Oraş al haosului şi al violenţei, înţesat de clădiri de metal şi sticlă, spaţiul rezultat ne creează impresia că a trădat complet natura prin creşterea necontrolată apărută în urma distrugerilor războiului nuclear[4]. În alcătuirea Neo-Tokyo-ului contrastează puternic districtele centrale, organizate precum o citadelă inaccesibilă, compusă din clădiri cu regim mare de înălţime, cu cartierele mărginaşe care sunt sărăcăcioase şi ilustrează lipsurile pe care le suportă majoritatea membrilor societăţii. În cadrul arhitectural conturat în Akira este necesar să delimităm şi un al treilea spaţiu, o porţiune de oraş uitată, alcătuită din golurile lăsate de război, zonă în care accesul este interzis, contaminată de explozii atomice, care se răspândeşte ca un organism bolnav în oraşul vechi.
 
Tokyo atât de obişnuit
Artistul de bandă desenată Jiro Taniguchi ilustrează scenariul creat de Masayuki Kusumi, pentru lucrarea Le Promeneur, în care cititorul poate observa, de-a lungul lungilor plimbări ale personajului principal, perspective ale cartierelor de mici dimensiuni, ale parcurilor înverzite, acesta explorând încântat locuri ascunse ale oraşului Tokyo. Grafica aleasă de ilustrator este una sobră, bogată în detalii şi informaţii, evocând un rafinament aparte, care transpare prin aparenta banalitate a decorului arhitectural ales.
Spre deosebire de universul definit de contraste, conturat de Katsuhiro Otomo în Akira, imaginea oraşului Tokyo este configurată diferit de către autorul Jim Zub şi ilustratorul Steve Cummings în banda desenată Wayward. Acţiunea se desfăşoară în prezent şi urmăreşte evoluţia personajului principal, Lori Lane, o adolescentă, cu descendenţă irlandeză dar şi japoneză, care ajunge să locuiască, alături de mama ei, în aglomeratul Tokyo. Putem observa, încă din primele pagini ale benzii desenate o abordare diferită a spaţiului urban al oraşului, punând accentul cu precădere pe ilustrarea secvenţelor care surprind cartiere de mici dimensiuni, cu străzi înguste, delimitate de clădiri înghesuite, cu regim de înălţime mic, lăsând mereu să se întrevadă, într-un îndepărtat plan secund, compoziţii urbane dominate de clădiri înalte.[5] Autorii aleg să aşeze o poveste plină de aventuri şi personaje, care deţin puteri paranormale, într-un contrast puternic cu cadrul arhitectural desenat, aproape banal, care nu prevesteşte în nici un fel seria de înfruntări, atacuri şi crime care sunt ilustrare senin, în culori vii.
În oraşul guvernat de excese, după cum îl defineşte şi personajul principal, se conturează un univers copleşitor, în care se strecoară frica şi uimirea, construind perspective stradale care dovedesc o cunoaştere intimă a spaţiului metropolei.
 
Univers paralel
Dorinţa de a crea noi lumi pornind de la arhitectură este scopul benzilor desenate Blame, Abara şi Biomega, create de arhitectul Tsutomu Nihei. Atmosfera sterilă şi inumană a decorurilor cyberpunk[6], care derivă din agresiva tehnologizare a oraşului şi a structurilor sale contrastează puternic cu arhitectura contemporană. Dacă în Akira lui Otomo putem trasa paralele între Tokyo contemporan şi varianta imaginată de ilustrator, în manga-ul Blame, imaginea urbană este una labirintică ce lasă cititorul dezorientat, fără să existe posibilitatea de a identifica o ordine sau o ierarhie a spaţiului.
   
Universul creat în manga-ul Blame, numit generic "Oraşul" este unul închis, artificial şi puternic tehnologizat. Spaţiul vertical ce pare că se înalţă la infinit, parcurs de personajul principal, singuraticul Killy, este format din pereţi, caverne, scări, structuri înalte, metalice, împărţite pe multiple niveluri, conectate haotic prin numeroase pasarele. Nu există spaţii deschise iar coridoarele şi scările, prin proporţiile lor, te fac să te îndoieşti de realitatea lucrurilor prezente, orice fel de orientare în spaţiu fiind relativă.[7] Întreg ansamblul este un organism ostil, un amalgam de cabluri şi structuri, aparent fără o logică compoziţională: scări care nu au o destinaţie anume, deschideri către nimic, goluri către întuneric. Fiinţele artificiale, ce poartă numele de Constructori, au creat această structură enormă, incoerentă, fără a urma un set de reguli de compoziţie, construind la nesfârşit spaţii noi. Tipul de alcătuire al spaţiului te poate duce cu gândul la seria celor şaisprezece "Închisori imaginare" ale artistului italian Piranesi, care, prin suprapunerea mai multor axe de perspectivă, produce în desenele sale un efect copleşitor de dilatare a spaţiului aglomerat, angoasant.
 
 "Oraşul" este populat atât de grupuri risipite de oameni şi triburi alcătuite de un nou tip de indivizi, cât şi de roboţi ostili, cunoscuţi sub numele de Silicon Creatures. Personajele pot înainta pagini întregi fără a dialoga, plimbându-se prin zone abandonate (bucăţi monumentale de oraş aflate în paragină şi incinte care nu mai sunt locuite). În alcătuirea megastructurii, se regăsesc fante inserate, adevărate aşezări urbane, ce nu au fost niciodată gândite pentru a fi populate, devenind însă locuinţe improvizate în interiorul maşinăriei.
 
Bibliografie:
OKABAYASHI, Kensuke, Manga for Dummies., Hoboken: Wiley Publishing Inc, 2007.
TEAMPĂU, Gelu. Mit şi bandă desenată. Iaşi: Institutul European, 2012.
THÉVENET, Jean-Marc şi Francis Rambert. Archi & BD. La ville dessinée. Tournai: Casterman, 2002.
DE DOMENICO, Michela. "La ciudad japonesa en el manga". Universitatea Messina, Departamentul de Ştiintă, Inginerie şi Arhitectură Angula Recto. Revista de estudios Sobre la ciudad como espacio plural 2 (2012): vol. 4, 45-58, articol disponibil la:
http://dx.doi.org/10.5209/rev_ANRE.2012.v4.n2.40674
Chase Magentt. "When a Setting becomes a character: Exploring Tokyo in Wayward". articol disponibil la: https://comicbook.com/2015/04/14/the-world-of-wayward/
Bridget Alverson. "Tsutomu Nihei on Blame!, Knights of Sidonia, and Viewing Japan Like an Outsider", articol disponibil la: https://www.barnesandnoble.com/blog/sci-fi-fantasy/tsutomu-nihei-on-blame-knights-of-sidonia-and-viewing-tokyo-like-an-outsider/