Gheorghe Fikl: Stai să văd. Aveam vreo 3 ani şi eram la Borsec, în vacanţă, cu părinţii. Eram la marginea unei prăpăstii imense, în adâncul căreia se afla parcă un foişor sau o cruce. A fost o imagine perfect ireală, care m-a impresionat profund.
A.C.: De ce crezi că ţi-o aminteşti atât de bine?
G.F.: Probabil pentru că, copil de la şes fiind, nu mai văzusem o asemenea profunzime. Imaginea aia avea o atmosferă specială, de vis.
A.C.: Ce reprezenta primul desen făcut de tine?
G.F.: Am început cu culorile. Culoarea a fost cea care m-a atras mai întâi. Apoi, în primele clase, desenam nişte imagini foarte dramatice, cu vapoare, cu mult foc, cu lupte. Pe atunci nu aveai prea multe surse vizuale şi ştiu că învăţătoarea mă întreba mereu unde am văzut aşa ceva. Nu le văzusem niciunde. Erau din capul meu.
A.C.: Ţi-a zis atunci că ai talent?
G.F.: Nu mi-a zis că am talent, pentru că îndemânarea durează. Le-a zis doar părinţilor că am imaginaţie. De fapt eu consider şi azi, ca şi în cazul imaginii cu prăpastia, că starea transmisă sau provocată de o lucrare este mai importantă decât plasticitatea ei. Impactul psihologic e la fel de important ca şi aspectul plastic. Un artist lucrează cu stările.
A.C.: Poţi să identifici procesul evolutiv, de când ai început să desenezi până în momentul în care ai avut conştiinţa că eşti pictor?
G.F.: Ăsta este un proces încă în plină desfăşurare. Eu nu mă consider nici azi un pictor împlinit. În adolescenţă mă interesau albumele de artă, expoziţiile şi în general tot ce era legat de imagine. La un moment dat, am început să fac nişte desene după Valentin Serov, un pictor rus. Desenam de zor portrete şi naturi statice, dar dacă mă gândesc bine, prin clasa a XII-a încă nu-mi era prea clar ce o să fac. Lucrurile s-au mai lămurit când am început să frecventez şcoala populară de artă din Timişoara. Cred că o altă fază a acestui proces, dacă vrei, a fost aceea în care m-am hotărât să urmez facultatea de arte. Am început facultatea la Cluj şi m-am transferat apoi la Timişoara, imediat după revoluţie.
A.C.: În ce împrejurări te-ai hotărât să devii artist?
G.F.: La scurt timp după terminarea facultăţii am moştenit de la bunica mea spaţiul care avea să devină atelierul meu din Timişoara. Am tras un chef şi m-am apucat de lucru. În prima mea serie au existat deja "personaje" care s-au transformat mai apoi în adevărate motive. Prima expoziţie am făcut-o în 2003 la un bar din Timişoara, Art Club. La vernisaj a venit şi Matei Câlţia, care m-a invitat să expun la Bucureşti la Galeria Posibilă, galeria lui. Acolo m-am lansat instantaneu. Puţin mai târziu am format, împreună cu Romul Nuţiu, Cristi Sida, Josif Tasi şi Stefan Călărăşanu Grupul 5 cu care am făcut nişte expoziţii prin ţară.
Atelierul artistului, pictând o lucrare ce a fost expusă la Annart în toamna lui 2018
A.C.: Care-ţi sunt maeştrii? Reali şi virtuali.
G.F.: Eu le-aş zice mai degrabă repere sau piloane. Am crescut cu artiştii ruşi, mulţi foarte buni. Acolo mi-am făcut ucenicia. Apoi la facultate, am avut şi mulţi profesori buni, atât Cluj cât şi la Timişoara. Romul Nuţiu şi Constantin Flondor mi-au pus în mână nişte scule foarte puternice. Dintre cei virtuali, ar fi Velasquez, Rembrandt şi impresioniştii, iar mai încoace, Francis Bacon. Am luat de la fiecare cât am putut.
A.C.: Ce te caracterizează, ca stil şi ca tehnică?
G.F.: De vreo doi ani pictez în ulei, dar cu tehnică de acuarelă, cu transparenţe, folosind albul pânzei, şi cu suprapuneri, ca pictorii flamanzi. Numai pentru lumină folosesc pastă, şi la carnaţie. Asta e acum. Înainte foloseam doar pastă, fără laviuri şi transparenţe. Dar important e să le combini. E nevoie de inteligenţă plastică, de o tuşă relaxată. Într-o pictură sinceră se vede tot ce ştii şi ce nu ştii. Există o anumită claritate a gestului, chiar dacă linia e tremurată. Asta e la fel ca improvizaţia în jazz. Tu cunoşti deja structura şi gândeşti înainte. În pictură, mâna merge de la sine, ai soluţia, nu te mai gândeşti cum pui culoare, cum pui pata, cum faci forma. Totul devine un fel de automatism estetic. Şi secretul este doar exerciţiul.
A.C.: Lucrezi mult?
G.F.: De când am terminat facultatea lucrez cam fără întrerupere. Am perioade mai puţin productive, dar există un continuum. Câteodată e greu să te apuci, dar odată intrat, vezi că aia este de fapt lumea ta şi că ea este infinită. E revelată, e inspirată şi ai ce face tot timpul. În general lucrez toată săptămâna. Tocmai de aceea am ales ca spaţiu creativ satul Socolari, din munţii Banatului. Acolo lucrez foarte bine şi pentru că nu am tentaţii de altă natură.
A.C.: Ce pondere are fotografia în procesul creativ?
G.F.: Fotografia este inspiraţia mea primară. Fotografiez foarte mult. Există imagini perfecte, pe care nici nu mai are rost să le transpui în pictură. Fotografia este un limbaj artistic autonom, dar există detalii sau impresii care pot fi transpuse şi interpretate plastic, şi ele mă ajută mult în procesul creativ. Cine ştie, poate că peste 10 ani am să fac numai fotografie.
A.C.: Care este raportul între conceptual şi intuitiv în creaţia ta?
G.F.: Eu nu mă apuc să lucrez cu o pânză albă. Înainte de a pune ceva pe pânză, există un proces de gestaţie. Caut îndelung imagini, care câteodată se nasc, după cum spuneam, din fotografie sau din pictură digitală. Lucrez foarte mult pe computer. Acolo fac luminile, umbrele, perspectivele. Aia e, cum ar veni, schiţa. Când încep să pictez, actul de creaţie propriu-zisă s-a încheiat iar eu o traduc într-un alt limbaj plastic. Acolo trebuie să mă concentrez. Bineînţeles că rezultatul nu este acelaşi, pentru că folosesc mijloacele specifice. Aici intervine îndemânarea şi un factor variabil, care depinde de stare şi chiar şi de sezon.
A.C.: Câte faze creative ai parcurs până acum?
G.F.: Prin facultate lucram mult după Egon Schiele sau făceam Klimt-isme. Îmi amintesc că în perioada aceea mă simţeam foarte liber şi mi se părea că creez nişte chestii fantastice. Unde mai pui că primeam un feedback bun, care mă stimula foarte mult. Apropo de feedback, îmi amintesc că odată, la scurt timp după terminarea facultăţii, Doina Mihăilescu m-a întrebat dacă sunt cumva fetiţă sau de ce lucrez aşa de delicat. Atât de tare m-a afectat întrebarea ei, încât m-am apucat să pun în lucrări toată puterea pe care o aveam, şi mi-am schimbat complet stilul. Astea sunt efectele unei observaţii făcute la timpul potrivit. Dinspre partea lui Nuţiu a venit o influenţă legată de Antoni Clavé, un artist catalan, care lucra mult cu tehnică de colaj, de obiecte lipite pe pânză. Am făcut în stilul ăla o serie de lucrări cu care mergeam bine. Găseam obiecte pe care le combinam cu elemente de op-art şi le asamblam ca un fel de scriitură. Un fel de ready made. Nuţiu şi Ileana Pintilie mă încurajau spunând că pot să mă prezint cu ele la orice muzeu de artă contemporană. Mai am un set compact de lucrări din seria aia, pe care nu le-am expus niciodată.
Apoi a urmat pictura. Nuţiu avea un talent special să configureze temele. Pictam, într-un fel de dadaism, după nişte cuvinte notate pe bilete, amestecate şi asociate întâmplător. Asta îmi plăcea foarte mult, mă simţeam cel mai bine, pentru că îmi stimula imaginaţia. Şi cred că procedeul ăsta se află la baza lucrărilor mele. Cred că de acolo am luat asocierile astea ciudate şi curajul de a le face, fără să încerc să ilustrez o simbolistică anume, să caut sensuri ascunse sau să filozofez pe marginea lor. Eu mai întâi le creez şi după aceea văd dacă ele generează noi sensuri.
A.C.: Lucrările tale au însă o anumită coeziune internă. Pe mine m-ar interesa dacă această coeziune este voită, sau ea survine în virtutea actului artistic.
G.F.: Există nişte simboluri care se află în conştiinţa comună, pe care le folosesc la nivel de sugestie, deşi asocierea lor are şi un element de hazard. Ştiu unde merg, dar nu vreau să fiu prea explicit. Alexandra Titu, un critic cu o putere de pătrundere remarcabilă, care ne-a părăsit de curând, a definit odată aceste asocieri drept o "poetică a ambiguităţii".
A.C.: Legat de acest aspect, mă întrebam dacă există un substrat oniric în lucrările tale.
G.F.: Este foarte posibil că la nivel perceptiv, impresia să fie onirică, sau dacă vrei, surrealistă. Dar, deşi lucrările mele merg în direcţia aceea, nu mi s-a întâmplat să transpun în mod conştient un vis. Pe de altă parte, actul creativ în sine, flow-ul, poate fi asociat cu o stare de vis sau cu o transă, mai ales că eu ascult muzică în timp ce lucrez.
A.C.: Eşti un remarcabil interpret şi compozitor de jazz, atât la pian cât şi la chitară. În ce împrejurări ai început să faci muzică?
G.F.: S-a întâmplat cam tot aşa ca şi cu pictura, într-un fel, instinctiv. Prin clasa a şasea m-am apucat de chitară. Am învăţat nişte acorduri de la fratele meu şi pe când eram în liceu am studiat după nişte metode împrumutate de la Puiu Lazaru, un bun chitarist de jazz şi un bun pedagog. La un moment dat am moştenit un pian de la bunica mea şi am început să mă joc singur pe claviatură. După vreo două luni cântam deja binişor. Mai târziu am luat ceva ore, care mai mult m-au încurcat. Apoi am început să compun, fără să ştiu prea multă teorie. Liviu Butoi mi-a arătat nişte structuri şi nu după mult timp cântam cu el la jazz club, la pian, în background.
Instalaţie audio-vizuală la biserica din Văliug (foto: Richard Wayne)
A.C.: Există o zonă de influenţă sau de suprapunere între cele două arte? O posibilitate de transpunere?
G.F.: Sigur că există zone de atingere - în pictură există ritmicitate, iar muzica are calităţi vizuale. Eu am început deja să exploatez această dualitate. În cadrul festivalului de jazz de la Gărâna, am făcut recent o instalaţie audio-vizuală în biserica din Văliug, iar pentru expoziţia de la galeria Annart din Bucureşti, Cosmin Damian a creat un video, care are ca fundal muzical o compoziţie de a mea. Mă gândesc serios la posibilitatea concretă de a uni cândva cele două forme de expresie într-un happening. Deocamdată am un proiect, împreună cu regizorul Radu Nica, care va pune în scenă o piesă de teatru bazată pe lucrările mele.
Instalaţie audio-vizuală la biserica din Văliug (foto: Richard Wayne)
A.C.: Acum câtva timp am scris un eseu despre expoziţia ta de la Muzeul de Artă din Timişoara din cadrul proiectului Baroc Urban, pe care l-am intitulat O continuă aşteptare. Pentru mine aceasta a fost impresia dominantă. Ce aşteaptă personajele tale?
G.F.: Ele emană o anumită încordare, iar aşteptarea este şi ea, la rândul ei, o stare tensională. Dacă vrei să-ţi răspund la fel de poetic, aş putea spune că îşi aşteaptă privitorul care să le elibereze din urzeala aproape imperceptibilă de semnificaţii.
A.C.: La ce lucrezi acum? Ce urmează?
G.F.: Ciclul Tavane, din care am expus deja câteva lucrări la galeria Annart, încă nu este încheiat, dar observ că el se transformă treptat în altceva. Am fotografiat acum câtva timp o cameră în Socolari, "camera bună" cum se spune la ţară, cu toate zorzoanele şi toate kitschurile anilor '70, încă neatinse. Acestea sunt imagini pe cale de dispariţie. Amestecul de elemente tradiţionale cu elemente specifice modernismului are pentru mine o fascinaţie anume. Asta, parcă văd că va deveni o temă nouă, sau poate chiar un nou ciclu. Acolo nu va exista tavan, ci doar cerul, noaptea. Cred că o să arate ca o scenografie. Pictural, am chef să le rezolv altfel, pentru că există o abundenţă de detalii, pe care nu are rost să le reproduci şi pe care am să încerc mai mult să le sugerez. E un fel de baroc întors pe dos, dacă vrei.
A.C.: Ce ai spune dacă te-aş întreba care e rostul picturii?
G.F.: Universal vorbind rostul ei se schimbă încontinuu, de la Altamira până astăzi. Pentru mine personal, pictura este un miracol şi un mod de existenţă.
A.C.: Pentru cine pictezi?
G.F.: E ca şi cum m-ai întreba pentru cine trăiesc. Pictura este o întâmplare a vieţii mele. În prima instanţă pictez pentru mine.