Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Inexplicabil


Alexandru-Radu Săvulescu

06.11.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sunt sincer emoţionat de câte ori aud imnul ţării (mai precis pe unul sau altul dintre ele, fiindcă am prins trei până acum, şi înaintea lor au mai fost trei). Îmi vine să mă ridic în picioare chiar şi la concert, la Poema Română, unde Enescu a introdus la final Imnul Regal.

Îmi place caracterul solemn, înălţător, al imnurilor. Le fredonez sau fluier uneori obsesiv pe stradă. Nu numai imnurile de stat, ci şi Hora Unirii. Alte imnuri care-mi plac sunt Marseieza francezilor, Pe-al nostru steag e scris unire al albanezilor (pe muzica lui Ciprian Porumbescu, cu un text adaptat), şi De brevitate vitae, imnul academic. Acestuia din urmă, în amintirea lui Tataia, care de câte ori îl auzea intonat la radio sau la televizor, îl acompania cu cuvinte (Gaudeamus igitur / Juvenes dum sumus. /...), i-am învăţat şi eu textul, deşi latina mea e incipientă, spre deosebire de a lui, care era ireproşabilă.

Curios, aflat însă într-un rând la o festivitate de decernare a unui titlu de Doctor Honoris Causa, nu m-am ridicat în picioare odată cu toţi ceilalţi când a început să răsune Gaudeamus igitur. Nu-mi amintesc exact motivul pentru care n-am făcut-o, poate mă gândeam la altceva şi m-a luat pe nepregătite, poate am simţit nevoia să fac frondă pentru că ceva nu-mi plăcuse la ceremonia de până atunci. Cu toate acestea, pe măsură ce imnul era intonat, mă simţeam tot mai prost stând jos în timp ce tot restul sălii era în picioare. Pe de altă parte mă gândeam că dacă mă ridic în mijlocul imnului voi atrage şi mai tare atenţia, aşa că am continuat să stau jos, deşi nu eram deloc în apele mele.

Am sperat până în ultimul moment că cineva îmi va face semn, îmi va atrage atenţia. M-aş fi ridicat pe loc. Dar nimeni nu s-a uitat la mine, nimeni nu mi-a făcut niciun semn.

Când imnul s-a încheiat, cu toţii s-au aşezat. Atunci eu, care nu găsisem un motiv suficient de bun ca să mă ridic în timpul imnului, m-am ridicat chipurile ca să fac o fotografie, deşi n-aveam nicio nevoie de ea, fotografiasem deja tot ce dorisem.

Am stat în picioare pentru aşa-zisa fotografie cam cât ar fi durat imnul. Abia după aceea m-am aşezat la loc.

(Bucureşti, noiembrie 2018)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer