Grădina bunicilor (3)

Pe aleea dintre grădină şi cişmea, pavată cu cărămizi, un bărbat între două vârste, în haine de stradă, înaintează ţinând de ghidon o bicicletă mare, neagră, de oraş - un Diamant interbelic cu număr de circulaţie de dinainte de război. Mai are doar câţiva paşi până la căsuţa lui. Din casa mare iese un câine de vânătoare, care se apropie tiptil de bărbat. Când ajunge în dreptul lui, îl apucă scurt de gleznă, după care-i dă drumul.

Bărbatul se întoarce spre câine, apoi îşi suflecă manşeta pantalonilor. Îmi arată piciorul. Nu i-a dat sângele, dar se văd urmele colţilor.

N-am crezut până ce n-am văzut. Domnul Niţă îmi atrăsese atenţia să-mi stăpânesc căţelul, dar eu ziceam că exagerează. Nu-mi imaginam câinele meu, aşa de prietenos, muşcând pe cineva, cu atât mai mult pe un vecin cu care se vedea zilnic în curte. Dar am găsit explicaţia. Când pleca sau venea cu bicicleta, domnul Niţă trântea întotdeauna, chiar dacă uşor, poarta micului gărduleţ de lemn pus chiar de el la capătul dinspre grădină al coridorului dintre casă şi gardul vecinilor, la rugămintea bunicii - cu rol de protecţie pentru căţel, ca să nu se aventureze cumva pe stradă, pentru că pe poarta mare de la intrare circula mereu lume, şi unii o mai uitau deschisă. Domnul Niţă nu făcea asta intenţionat, pur simplu nu ajungea să ţină şi bicicleta şi poarta în acelaşi timp. Zgomotul nu era cine ştie ce, se lovea lemn pe lemn, şi nu foarte tare, dar fiindcă nimeni nu mai închidea aşa poarta, căţelul asocia zgomotul ăsta cu domnul Niţă. Însă numai când era cu bicicleta, în rest erau buni prieteni, se ducea la el să-l mângâie.

Mai înainte, când încă mai trăia bunicul meu, în grădina de legume din faţa casei în care locuia familia Niţă existau două fire de tomate care-mi erau dedicate. Tataia primise de la doamna Niţă dreptul să ia când vrea el roşiile de pe vrej. Le verifica zi după zi, iar când i se părea că s-a copt câte una, mă chema s-o culeg chiar eu. Îmi spunea s-o şterg cu mâna, şi s-o mănânc fără să o spăl, ca să nu-şi piardă aroma, totul spre disperarea bunicii. De câte ori Mamaia îl certa, el răspundea filosofic: "Din pământ ne tragem, pământ suntem, şi în pământ ne ducem". Apoi, dacă mai era nevoie, explica şi ştiinţific cum stă treaba cu anticorpii.

De-a lungul gardului cu trandafiri agăţători, acolo unde aceştia se terminau şi unde începea un butuc de vie, care acum nu mai există, Tataia a cultivat o vreme câteva fire de ardei iute. Era un ingredient nelipsit de la masă. El îi mânca muşcând din ei, dar mie mi-i dădea invariabil tăiaţi de-a lungul, curăţaţi de vene şi de sâmburi, ca să nu fie iuţi. "Porţia ta zilnică de sănătate", zicea el.

Nu ştiu nici cine, nici când, nici de ce plantase în spatele curţii, lipit de gard, butucul de viţă. Nu folosea la mare lucru, făcea doar câţiva ciorchini pe an. Avea nişte struguri foarte negri, cu bobul oval, destul de cărnoşi, dar nu cine ştie ce dulci. Probabil coarnă. Pe vremea aceea, bunicii mei cumpărau însă pentru masă doar Hamburg, care se găseau din abundenţă. Muscatul de Hamburg era mult mai aromat şi dulce decât coarna, care de aceea nu prea avea succes. Oricum, bunicii mei le lăsaseră practic chiriaşilor toată partea din spate a grădinii, care-şi plantaseră acolo ce doriseră, mai mult legume decât flori.

La un moment dat, bunicii mei au luat iniţiativa să crească păsări, probabil în ideea de a avea ouă proaspete pentru mine, care eram pe atunci un mofturos şi jumătate. Sigur că lucrurile n-au durat, cocoşul făcea gălăgie, iar pe găini nu voia nimeni să le taie. Nu ştiu cum au scăpat de ele, dar într-o zi totul a dispărut, şi pe locul coteţului a început să crească iarbă. Acum acolo e magazia cea mare de tablă, care s-a întins şi peste locul vişinului.

N-am ajuns niciodată să mă îngrijesc de grădină, deşi mici încercări au existat. Pe când trăia Unchiu' Nic eram prea mic ca să înţeleg ce trebuie făcut, în afară de lucruri simple, cum ar fi udatul florilor (întotdeauna seara, după apusul soarelui) sau smulsul buruienilor de pe marginea aleilor. Dar mai târziu am urmărit ce făcea grădinarul. Am văzut cum taie trandafirii, cum altoieşte vişinul (în locul căruia e acum depozitul de piese auto), am văzut cum se scot bulbii de lalele şi se pun într-o lădiţă în pivniţă pentru a fi mai apoi replantaţi.

Nimic nu m-a pregătit însă pentru decăderea în care a ajuns acum grădina. Curios, pe vremuri Tata îşi dorea o grădină japoneză, cu un mic lac cu peşti. În locul ei, în curtea bunicilor, acum a lui Tata, creşte o junglă. O dată sau de două ori pe an, unul dintre mecanicii auto mai taie şi mai curăţă un pic pe ici pe colo.

(Bucureşti, octombrie 2018)