Adevărata schimbare a survenit însă abia când, la dispariţia bunicilor, în casă s-a mutat Tata cu Clara. Stilul de "dezordine ordonată" al grădinii englezeşti nu s-a mai potrivit noilor proprietari, care, considerându-se probabil boemi, dispreţuiau tot ce li se părea lor "burghez" - includ aici în primul rând ordinea, curăţenia, dar şi tradiţia. Clara duşmănea chiar, din motive numai de ea ştiute, întreaga noastră familie, din care n-o cunoscuse decât pe Mamaia, care o şi primise cu braţele deschise în ultimii ei ani de viaţă, şi se bucurase enorm că-i făcuse o nepoţică.
La fel cum s-a întâmplat cu tot mobilierul şi cu lucrurile din casă, şi grădina a suferit atunci o schimbare radicală. Vechile soiuri - trandafiri şi lalele - au fost curând sufocate de altele, sădite în exces pe oriunde se mai găsea câte un loc cât de mic. Ca un semn distinctiv al eleganţei după Clara, au apărut pitici de ceramică, globuri de sticlă (provenite de la fostul ei soţ, care-l convinsese pe Tata să-l lase să-şi facă un atelier de sticlărie în fundul curţii, acolo unde mai târziu se va instala atelierul auto), şi rozete de plastic. Abandonate în ploaie şi zăpadă, mesele metalice pe care se mânca vara afară au ruginit, iar scaunele pliante de lemn au putrezit. Grădina a ajuns curând un amalgam de vegetaţie cvasi-compactă, mai mult tufe decât flori, numai bune de întins deasupra lor pături, plăpumi, şi perne la aerisit, sau rufe proaspăt spălate puse la uscat.
În vremurile ei bune, deşi grădina avea mai toate soiurile posibile de trandafiri, nu-i avea pe cei pe care eu îi consideram importanţi: de dulceaţă. Sau poate îi avea, şi nu ştiam eu? Cert este că Mamaia n-a făcut niciodată dulceaţă de trandafiri. Oricum, dulceaţa ei preferată era cea de caise. Caisele trebuiau culese cu cea mai mare atenţie, în coşuleţe de răchită. Eu mă căţăram în pom ca să le culeg, dar ceilalţi care ajutau la cules, în special Rica şi Marica, se suiau doar pe scara de lemn cu două feţe. Caisele erau apoi controlate de Mamaia una câte una, iar cele alese pentru dulceaţă erau ţinute în apă de var pentru a se întări. Într-un borcan de dulceaţă nu intrau decât trei-patru jumătăţi de caisă, atât de mari erau. Asta era dulceaţa pentru musafirii importanţi, care-şi primeau porţia, câte o jumătate de caisă, pe farfuriuţe Rosenthal, împreună cu apă de la gheaţă în pahare de cristal. Nimeni nu mai făcea dulceaţă aşa bună. Bineînţeles, cum caisul nu era stropit (era doar dat cu var de două ori pe an până cam pe la un metru), făcea şi fructe mai puţin făloase. Dar şi astea erau grozav de gustoase, aşa încât Mamaia făcea din ele un gem excepţional, de fiecare zi, dar şi de pus pe savarinele de casă, făcute din felii de cozonac moldovenesc (cu multe ouă, unt şi lapte), însiropat şi aromat cu rom, cu frişcă deasupra. Mai făcea şi îngheţată de caise, ceva aşa de bun cum n-am mai mâncat vreodată. Alt fel de dulceaţă care nu lipsea niciodată din casă era cea de vişine, dulce-acrişoară, care era însă folosită exclusiv ca umplutură pentru clătite. Era făcută tot cu fructe din grădină, de la vişinul din dreapta curţii, aflat într-un mic rond între cişmea şi prima căsuţă cu chiriaşi. Nici caisul, nici vişinul nu mai există azi, au fost amândoi tăiaţi. Nu ştiu de ce a tăiat Tata caisul, mi-a spus ceva vag, cum că ar fi îmbătrânit, dar vişinul sigur nu îmbătrânise, era destul de tânăr. În locul lui e acum o monstruoasă magazie de tablă, plină ochi cu tot felul de resturi de piese auto, instalată acolo de proprietarul atelierului, care locuieşte la ultimul etaj al casei, un nepot prin alianţă de-al lui Tata, pe care l-a convins să-l lase să-i folosească şi terenul din fund, şi cel din lateral. La început magazia a fost ridicată între vişin şi calcanul vecinilor din dreapta, pe o fâşie de teren pe care nu prea creştea nimic în afară de iarbă, din cauza umbrei veşnice şi umezelii. Fusese acolo la un moment dat şi o împrejmuire pentru crescut păsări de curte, dar se renunţase la acest coteţ, bunicii mei s-au convins repede că nu au vocaţie de crescători de păsări. Peste ani, când magazia ridicată în locul terenului coteţului a devenit neîncăpătoare, ea a fost extinsă spre mijlocul curţii, aşa că vişinul, chiar dacă făcea fructe bune, a trebuit sacrificat ca să-i facă loc magaziei.
Până când am plecat din casa bunicilor n-am ştiut ce înseamnă să mergi la florărie să cumperi flori. Când aveam nevoie de un buchet de făcut cadou - la începutul şi sfârşitul anului şcolar, sau când mergeam în vizită - de acolo-mi luam florile. Chiar şi chiriaşii din fundul curţii cereau voie să-şi taie câteva fire de trandafir sau să culeagă lalele când aveau nevoie, ceea ce nu era o problemă, pentru că grădina era mereu plină de flori superbe, incomparabil mai frumoase şi parfumate decât tot ce se putea găsi la florării. De la aceste buchete am învăţat simbolismul culorilor: roşu-pasiune, vişiniu-eleganţă, alb-puritate, galben-gelozie. Şi numărul de flori care se folosesc la buchete: impar-de cadou, par-la înmormântare.
Uneori mai aveam parte şi de vizitatori nepoftiţi, care ne "apreciau" aşa de mult florile, încât doreau să le culeagă ei, şi nu câte una-două, ci cu braţul, de obicei puradei din vecini, după care am alergat nu o dată, desigur nu ca să-i prind, pentru că alergau mai repede ca mine, şi nici n-aş fi ştiut ce să le spun sau ce să fac cu ei dacă prin absurd i-aş fi ajuns, ci doar ca să-i gonesc, să nu mai vină altădată. Dar florile i-au atras ca un magnet până când ne-am luat câine. Abia atunci n-au mai venit.
(va urma)
(Bucureşti, octombrie 2018)