[Jacques Derrida, Heidegger: întrebarea privitoare la Fiinţă şi Istoria. Curs la École Normale Supérieure (1964-1965)]
[...]
{În urma unor cercetări aproape în exclusivitate specifice muncii de traducere, a trebuit să decid (mi s-a impus să impun) în privinţa transpunerii unor cuvinte-cheie şi chiar a unor concepte. Principalele intervenţii ale traducătorului, semnalate de fiecare dată în text prin menţionarea între paranteze (acolade) a termenului original, sunt următoarele:
- - am ales să traduc prin fiitate ceea ce, în "Indexul terminologic" adăugat primei traduceri româneşti din Heidegger (culegerea intitulată Repere pe drumul gîndirii, Editura Politică, 1988), Th. Kleininger şi G. Liiceanu redau prin "natură-de-fiinţă" sau "fiinţitate", adică "faptul-de-a-fiinţa" (sau "de-a-fi-fiinţare"): die Seiendheit (das Seiende fiind "fiinţarea", tradusă de alţi traducători români, după modelul francez al lui étant, prin "fiind"). M-am oprit asupra lui fiitate trecînd, desigur, prin fiinţitate, dar şi prin fietate, vietate, estitate şi chiar fi(-)re;
- - a mai trebuit de asemenea să rezolv şi traducerea - multiplă, plurimorfă - a unui termen ciudat ales de Derrida - pentru a (meta)traduce mişcarea şi momentul hegelian -, termen care nu apare menţionat în dicţionarele franceze, ci doar în cele latine şi medieval-engleze: résumption, pe care am decis să-l redau, la fel de relativ straniu pentru limba română ca şi pentru cea franceză, prin resumare: şi "rezumare"-"sintetizare" pentru "reluare" şi "reîncepere", dar şi "asumarea" pe care cele dintîi le presupun, şi pe care, aşa cum se poate constata, anumite contexte din textul lui Derrida o sugerează, cînd nu o impune pur şi simplu, ca semnificaţie;
- - mai cu seamă din raţiuni (moral-)stilistice, am ales să traduc termenul (comun) de essouflement ("poticnire", "pierdere a suflului", "gîfîială") prin sfîrşeală, pe acela (la fel de comun) de inachèvement (moral-ironic) prin neisprăvire şi, pur istoric, pe cel de mouvance (mai rar, traducere, de către Derrida, a heideggerianului Bewegtheit) nu prin "mobilitate", aşa cum apare el redat în versiunea românească a cărţii Fiinţă şi timp, dar de care Derrida, aici, tocmai, o distinge, ci - respectînd registrul arhaic (din nou, medieval) inclusiv din limba franceză - prin nestatornicie (condiţie "negativă", de posibilitate, a mişcării şi mobilităţii propriu-zise). Aşa cum se va putea constata, toţi aceşti termeni desemnează momente sau caracteristici esenţiale, pentru Derrida, în înţelegerea lui Heidegger.
La fel, într-un context care nu presupunea multă elaborare, mi-am permis să redau passéité (ca fapt-de-a-fi-trecut) pur şi simplu prin paseitate (dat fiind că avem în limba română şi neologismul paseism), iar pe à-venir, la fel ca şi în alte traduceri din Derrida pe care le-am făcut, prin de-venit (ironic, dat fiind că ceea ce "va" sau "stă să vină" nu este, tocmai, "venit", deja "devenit").
În toate aceste cazuri, ca de fiecare dată cînd textul francez îşi intensifică tendinţa spre intraductibilitate, adică spre singularitatea idiomatică potrivit căreia autorul însuşi, cu atît mai mult cînd acesta e Derrida, operează în spaţiul de traductibilitate pe care îl constituie orice limbă, originalul este menţionat între paranteze.
Paranteze care, potrivit procedeului elaborat tocmai în editarea-traducere a precedentelor seminarii ale lui Derrida (dar şi în aceea a cursurilor lui Foucault), sunt, aşa cum precizează şi editorul francez, paranteze propriu-zise, rotunde - ( ) -, atunci cînd e vorba de textul lui Derrida, paranteze drepte - [ ] -, atunci cînd e vorba de intervenţii ale editorului francez, şi acolade - { } - atunci cînd e vorba de intervenţii ale traducătorului-editor (intervenţii care nu vor mai semnalate nominal).}
[...]