11 noiembrie, Societatea Naţiunilor lipsă: o sută de ani şi o sută de milioane de morţi

Centenarul naţiunilor post-imperiale (al naţiunilor ca "fractalizare" a imperiilor), printre care şi acela pe care România se pregăteşte să-l comemoreze, sau să-l omagieze, sau să nimic, ce poate şi ea, cît o duce simţirea şi mintea, la 1 Decembrie, este precedat, şi trebuie să fie precedat în minţile, cunoştinţele şi conştiinţele noastre, de împlinirea, azi, duminică, 11 noiembrie, a o sută de ani de la semnarea armistiţiului prin care naţiunile epuizate, mortificate, decideau încheierea Primului Război Mondial.
 
Care, conform estimărilor, extrem de variabile, a unor armate de specialişti, a "produs", a "creat", a "npscut" 9,5-9,7 milioane de morţi sau dispăruţi militari plus aproximativ (evident: cine mai stă să numere atent morţii, şi la ce-ar mai conta?) 8,9 milioane de morţi şi dispăruţi civili. Un total, deci, de aproximativ 18,6 milioane de vieţi risipite, distruse.
 
Cît o ţară! Cît o naţiune! Cînd vom sărbători - sau ce vom face, că nici de adevărate "Cîntări ale României" nu mai sîntem în stare - Centenarul Marii Uniri, să ne gîndim că în urma Primului Război Mondial, care a dus la constituirea naţiunilor pe ruinele, adică din materialele mentale, politice, sociale ale imperiilor (naţiunea ca micro-imperiu, uneori chiar mai rău, mult mai rău), din Europa, de pe lume a dispărut populaţia unei ţări cît România, azi.
 
După ce imperiile s-au războit şi au pierdut în faţa naţiunilor din  ele, distrugînd o întreagă lume istorică, în Primul Război Mondial, foarte repede, neînchipuit de repede, imediat practic, la scara istoriei, naţionalismele, care dintotdeauna au visat naţiunile ca imperii ("extensionale" sau "intensionale": "suita franceză" Revoluţie-Naţiune-Imperiu nu este accidentală, ci structurală, nu este istorică, că "istorială"), au ales din nou să ucidă: Al Doilea Război Mondial, impulsionat de modernitatea tehnologic-industrială, a stabilit noi recorduri, a atins noi culmi de oroare, de producţie de pierderi de vieţi omeneşti, de naşteri de morţi: între 50 şi 85 de milioane de oameni ucişi, militari şi civili (de parcă această distincţie nu ar fi, tocmai, încălcată în caz de război, cînd întreaga societate este, de fapt, militarizată). Sigur 60 de milioane de morţi. Ca să nu mai vorbim de oroarea în sine, de realizarea acelei găuri negre în umanitate, care a aspirat şi continuă să aspire în neant şi spre neant, aspirînd la neant, umanitatea, pe care a reprezentat-o Şoahul. O întreagă Societate a Naţiunilor lipsă.
 
Iar azi revin, senin, ca soluţii fericite, luminoase, de viitor tocmai naţionalismele şi izolaţionismele, egoismele naţional-imperiale care au dus la izbucnirea celor două războaie mondiale şi la cele, practic, o sută de milioane de morţi în doar cîţiva ani de conflict.
 
NAŢIUNILE (SE) UCID. A reveni la principiul naţional ca orizont al gîndirii politice înseamnă a şterge, la propriu, cu buretele din memorie cele două războaie mondiale şi cele cîteva naţiuni de morţi pe care le-au produs acestea.
 
A mai susţine, azi, naiv, cu falsa ingenuitate a acelor veşnice tîrfecioare care sînt oamenii politici, care pentru (încă) un mandat sînt gata să sacrifice ţări şi lumi, principiul naţional, a reveni azi în urmă cu peste o sută de ani ca şi cum această sută ucigătoare nu ar fi trecut, este un gest NECROPOLITIC, o OBSCENITATE. Înseamnă a ucide de două ori, a celebra şi a dori moartea, carnagiul, masacrul repetate, la nesfîrşit. În locul luptei cu "natura" umană, ridicarea "naturii" umane la rangul de principiu.
 
Rea-bună, Europa multipolară este unicul orizont de gîndire politică disponibil şi pe care ni-l putem permite moral în clipa de faţă. Dacă vrem să ne întoarcem la naţiunile-First, la "Naţiunea Mare", nu putem să ocolim decît printr-o masivă perversiune şi obnubilare mentală şi morală naţiunile de morţi, Societatea Naţiunilor Unite în moarte pentru ca naţiunile să apară. Naţiunile de posibili, de eventuali, de viitori morţi. Naţiunile înseamnă război iminent, moarte amînată: armistiţiu, ca acum fix o sută de ani, pace în vederea războiului (cît să apucăm să ne reînarmăm, adică să dezvoltăm, capitalist-comunist, industria întotdeauna grea, mult prea grea pentru societate). Or, ca să nu fim cu toţii nişte morţi-vii, trebuie ca morţii să rămînă vii în amintire şi în conştiinţe. Prin educaţie publică şi prin lege.
 
NAŢIUNILE (SE) UCID. Vreţi revenire la principiul naţional care a dus la două războaie mondiale şi la o sută de milioane de morţi? Eu nu vreau asta. Istoric, atestat, naţiunile asta înseamnă: moarte. Este clar că, la fel ca Biserica (Naţiunea-Biserică-Imperiu), ele trebuie depăşite, dar dialectic: păstrate într-un pliu cultural, ca pur jos de societate, dar separate de stat. La fel ca Biserica, Naţiunea trebuie separată de Stat. Cel puţin formal, legal, constituţional, "regulativ", pentru că ştim că în realitatea "informală" lucrurile stau întotdeauna altfel. Cadrul politic trebuie să fie însă pe măsura pozitivă, de răscumpărare, a sutelor de milioane de morţi produse de războaiele naţiunilor şi ale credinţelor care şi-au stabilit imperiul, Reich­­-ul multimilenar asupra umanităţii.
 
Din Europa, din lume lipsesc câteva ţări, cîteva naţiuni. Doar cu preţul acestor naţiuni lipsă am mai putut să bîntuim încă o sută de ani prin istorie, zburdînd naţional şi imperial.
 
Înapoi sînt doar morţi. Înapoi este înapoierea. Morţii, naţiunea lipsă ne obligă să nu uităm, adică să nu ne uităm decît înainte, încercînd să evităm, transformînd-o în joc cultural de societate, Naţiunea-Biserică-Imperiu.
 
Să lăsăm naţiunile şi principiul naţional acolo unde le e locul: celor morţi, Societăţii Naţiunilor de morţi, Societăţii Naţiunilor Unite în moarte.