*
Tocmai ce am predat - şi a plecat deja la tipar, a fugit, mi-a scăpat, gata! - prefaţa mea, de fapt "Nota traducătorului" (scrisesem "Nota autorului", dar "Nota autorului" este chiar cartea, orice carte este o "Notă a autorului" ca şi cum acesta n-ar fi decît un "traducător" a lumii, al realităţii!) la un seminar despre Heidegger al lui Jacques Derrida din 1964-1965, în care acesta îmbină comentariul la Sein un Zeit (Fiinţă şi timp) cu masive traduceri din dificilului, capitalului text filosofic german (incomplet încă tradus, la acea dată, în limba franceză), că mi-am dat seama - prea tîrziu, deci - că am uitat să pun un accent decisiv.
Deşi enunţată şi chiar reluată, transformată aproape într-un laitmotiv al respectivei "Note a traducătorului", legătura dintre filosofie - mai precis deconstrucţie, ca deconstrucţie atît a metafizicii occidentale, în prelungirea destrucţiei heideggeriene a metafizicii, cît şi a acestei destrucţii înseşi, ca impas al radicalităţii -, traducere şi şcoală, ceva a rămas totuşi nespus, sau incomplet spus, un accent decisiv a rămas ne-pus.
Anume că lecţia lui Derrida, cursul-seminar despre Heidegger din 1964-1965 al tînărului Derrida, este o lecţie practică, mai mult implicită decît explicită, tematică, dar care tocmai de aceea trebuie explicitată în deplina radicalitate a gestului ei, o lecţie, aşadar, despre cum trebuie să facă traducerea parte, despre cum trebuie inclusă practic (şi teoretic, dar în primul rînd practic, efectiv, operaţional) traducerea în învăţămîntul filosofic în particular şi în şcoală în general (în şcoala filosofic concepută).
Noi valenţe ale deconstrucţiei: faptul că aceasta constituie o pedagogie şi o propedeutică a filosofiei - dar tocmai în calitatea ei de traducere, ceea ce înseamnă că tocmai configuraţia deconstrucţie-traducere ar trebui elucidată, aprofundată, analizată-creată, "elaborată analitic", cum spune Freud.
Declinări: deconstrucţia (repet: atît a metafizicii occidentale, cît şi a încercării de destrucţie a metafizicii occicentale) ca lecţie despre traducere, despre necesitatea, despre imperativul (re)introducerii traducerii în filosofie şi în învăţămîntul filosofic, adică atît în învăţămîntul filosofic, cît şi în şcoală în general, ca perspectivă - tocmai! - filosofică asupra şcolii.
Asta, deci, am uitat, acest accent decisiv, capital, accentuarea definitivă a acestui complex structural. Iar actul ratat este el însuşi o traducere.
Traducere a ce? Ce traduce această uitare? De ce am uitat? Încercînd să mă autoanalizez, nu pot să nu-mi spun: ca să nu mai expediez, o dată în plus, această idee cu adevărat revoluţionară, în finalul unei simple prefeţe sau "Note de traducător", adică undeva unde nu o vede nimeni şi o pot, de fapt, uita, ca să nu mă oblig s-o lucrez, s-o elaborez, altfel spus să mi-o asum ă şi să trec la treabă.
Am uitat (acum) ca să nu mai uit (în general), ca să uit să mai uit, să-mi uit uitarea de a acţiona, de a trece la fapte. Iar un asemenea act ratat nu poate fi decît supracompensat.
Căci ce altceva decît un act ratat reuşit (ar spune Lacan) este traducerea însăşi?
*
Dar de ce frica de traducere, fobia traducerii, translatofobia ca simptom general cultura? Cel puţin pentru că traducerea te obligă să treci prin materialitatea limbii, să n-o poţi evita, survola "idealist". Traducerea te tăvăleşte prin materie, prin singura materie socială care e limba, ca resursă şi cîmp de luptă in progress. Numai traducerea te trece prin limbaj, te obligă să intri în luptă. Cînd scrii "propriu-zis" modelezi, magnetizezi limbajul, nu te lupţi cu el, aşa cum trebuie să te lupţi - inegal - în/ca traducere.
Fobia traducerii este o frică de murdărire cu materialitatea limbii şi o teamă de a nu pierde, de a nu fi dovedit de forţele limbajului, de a fi, altfel spus, răpus, relativizat, redus la condiţia de, tocmai, traducător, decăzut din aceea, iluzoriu-atotpotentă, de autor: o patologie a idealismului comun, curent, necombătut, a dispreţului-frică de materie pe care, altfel spus, "marea cultură", cultura "specializată", "de specialitate", departe de a-l combate, îl confirmă şi îl cultivă.
Şi mai e - politic, hiperpolitic - ceva, ceva ce va trebui analizat-elaborat: traducerea este MUNCĂ, traducătorul este MUNCITOR, iar în această calitate traducerea atrage atenţia asupra laturii obligatoriu materiale, refulate, de MUNCĂ a creaţiei, a artelor şi disciplinelor "spiritului". Traducerea este o muncă, traducătorul este un muncitor, şi tocmai caracterul PROLETAR al traducerii determină TRANSLATOFOBIA, care este o fobie politică.
Traducerea este MUNCA, iar munca transformă totul. Inclusiv - şi în primul rînd - ca operator epistemologic.
Traducători din toate ţările, uniţi-vă!