Naşterea Trakediei

Golfuri ca nişte arcuri ţintind spre propriul uscat, încreţindu-l şi ameninţînd permanent să îl proiecteze, în sus şi pînă departe (înapoi).
 
La Alexandroupolis, sau poate în toată Grecia, sau poate doar în Egeea, totul e dublu adică se întreieşte, ţărmul e prietenos, este prietenie, aici se ţărmuieşte frumos, ca o întîlnire de mult aşteptată dar care nu e nici consumată, nici amînată, ci înfăptuită, trăită, ţinută încordată, în fapt, potenţă în act, dacă se poate spune aşa (nu se poate spune, dar este). Plaja e plajă de mişcare, de libertate, dar numai de-a lungul ei înseşi, drum-printre.
 
Grecia este o ţară-litoral, ţară mai întîi dublă (uscat-mare), apoi, imediat, de fapt, triplă (linia uscat-mare: plaja de libertate şi de mişcare), o ţară de întîlnire, un teritoriu de graniţe arătînd la nesfîrşit, insuportabil, că o graniţa este întîlnire şi trecere (din) unul în altul, nu despărţire şi plecare (de la una la alta). Teritoriu-traducere.
 
Aici te poţi lămuri asupra diferenţei epocale, metafizice, dintre adevărata ruină şi falsa ruină, dintre ruină şi abandon, dintre ruină şi nerealizare, neîmplinire, delăsare (a lăsa-de-izbelişte), neisprăvire (infinitul mort, sterp, al ne-isprăvirii), dintre ruină şi defecţiune, pană, stricare ("obsolescenţa programată" proprie capitalismului financiar-semiotic actual, care a pedepsit Grecia).
 
E greu să ajungi ruină! Trebuie să fi fost şi să fi rezistat, să fi persistat. Pentru ca un lucru, orice, să ajungă ruină trebuie ca mai întîi - şi tot timpul, timpul însuşi, ca timp, pînă acum, neîntrerupt (ruina-rea este timpul, transmiterea ca tradiţie e ruinare, de aceea se transmite atît de puţin) - să fie. Numai monumentele pot (nu este obligatoriu) să ajungă ruină, pînă la ruină, ruina este adevăratul scop final, ruina este deja, în sine, un monument. Numai ceva solid (un "lucru") persistă ca "ruină", se "ruinează". Trebuie să acumulezi şi să aduni, să "compactezi" iniţial ceea ce apoi să se poată "scurge", consuma, măcina, mărunţi, "traduce" ca timp, sub formă de "ruină" şi de "ruinare". Ruina este dovada construirii, a producţiei concentrate - a-temporale (în altă formă decît cea temporală) - de timp. Numai materia oferă, dă timp. Ruina nu este o stare de decădere, ci o stare de glorie, de triumf şi încununare - de graţie. Ruina are întotdeauna un sens eroic.
 
În Grecia, ruinele sînt natura, materia. Intervenţia umană a devenit de mult peisaj. În rest, la Roma de pildă, ruina este cultură (este deja separată, distinctă, adăugată), ruina e punctul, pe cînd aici, în Grecia, ea este fondul, fundalul, temeiul, solul pe care călcăm, pe care-l călcăm în picioare, şi tocmai acolo (aici) apare, fundamental, şi tocmai în felul acesta - călcînd pe natura-ruină, pe ruina-suport -, fenomenul de "călcîi al lui Ahile", adică fiinţa umană ca slăbiciune fundamentală, de hrănire, la bază, acolo pe unde calcă, la întîlnirea cu solul, cu stînca-ruină.
 
Căci totul aici este piatră. În stare "sălbatică", "naturală", şi în stare construită - şi de-construită. În Grecia poţi vedea cum o ruină re-devine carieră de piatră, adică resursă pentru istorie. Istoria e, literal, piatră peste piatră, carieră de piatră, a pietrei.
 
Iar pentru greci, pentru Sud, Trakia e Nordul, Hiperboreea aproape: extaza, ieşirea din sine, dublare de sine cu sine, Dionysos, "cel născut de două ori", s-a născut, cel puţin o dată, în Trakia - şi de atunci tot revine şi bîntuie ca să elibereze, să re-nască, la nesfîrşit, viaţa, să re-ducă uscatul stîncos, piatra, pînă în apa mării, refăcînd întîlnirea, treimea păgînă, bîntuind (terţ inclus) logica, dialectica.
 
Totul e dublu, adică deja triplu, aici.
 
Nu am fost, nu ne-am dus, ci ne-am întors în Trakia. În Grecia în general şi în Trakia în particular nu te duci, ci te întorci. De aici, din Nordul apropiat, imediat, pare simplu, la îndemînă: cobori, treci Fluviul, trabersezi munţii, gata. Cobori şi gata, ai ajuns. Unde? În Grecia. Adică acolo de unde vii.
 
Dusul ca întors. O indicaţie, deja, traversînd, trecînd, încălcînd Dunărea, Istrul, Estul, "Estrul", pe care grecul Hölderlin o (îl) (le) percepea invers, ca trebuind să curgă dinspre vărsarea cea guralivă, pe trei guri (cu gura-ntreită).
 
Fii atent, deci. Aici întotdeauna te întorci. Şi pe aici, întotdeauna, se iese (din sine) (din sinele întotdeauna istoric, ulterior, asemenea ruinei romane care a venit şi a ocupat, a acoperit).