Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mesajele secrete din glasul poeţilor


Bogdan Ghiu

25.11.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O radicalizare
 
De decenii deja, Editura Casa Radio nu numai că nu încetează să-şi facă datoria, dar şi-o şi rafinează: valorifică patrimoniul radiofonic deja existent, adică redă trecutul, prezentului, şi continuă să producă patrimoniu, altfel spus să pregătească "transmisia" prezentului spre viitor. Tradiţia ca radiofonie, s-ar putea spune. În ceea ce priveşte poezia română, adică editarea vocilor poeţilor înşişi citindu-şi, la un moment şi în funcţie, din păcate, de împrejurările adesea dramatice ale istoriei secolului al XX-lea, activitatea Editurii Casa Radio ar putea - şi ar trebui - să provoace o schimbare de perspectivă - şi chiar de paradigmă. În perfectă sincronie cu evoluţia performativă, peste tot în lume, a înseşi poeziei contemporane, tot mai preocupată de ieşirea din izolarea modernist-mortificatoare a scrisului mut, adică scris, tipărit şi sortit doar lecturii solitare, mentale, interiorizate, de la distanţă (unii ar spune: burgheze), audiobook-urile cu vocea şi scrisul marilor clasici ai poeziei române produse de Editura Casa Radio ne readuc la esenţa verbală, mai mult: vocală a poeziei. Potrivit acestei sugestii de completare, dacă nu chiar de schimbare de paradigmă, ar trebui, în sfîrşit, să începem să înţelegem că vocea, re-citirea şi recitarea nu este secundă, ulterioară, derivată în raport cu scrierea poemului, deci accesorie, ci esenţială şi poate chiar primă. Dar şi că, pe de altă parte, vocea poetului citindu-şi sau recitîndu-şi propriile poeme, deşi trebuie privită ca un privilegiu (ce n-am da să putem auzi vocea lui Eminescu, de pildă!), nu constituie decît una dintre ocurenţele, dintre interpretările, dintre "performările" posibile ale propriei poezii. Şi că, în fine, aşa cum mă voi strădui să arăt în rîndurile care urmează, vocea adaugă un alt text textului propriu-zis şi că ea poate, chiar, conţine nişte "mesaje secrete" care îi scapă, în mod necesar, poetului însuşi, dar care pot deveni accesibile, paradoxal, tocmai ascultătorului atent şi interesat: pasionat.
 
Or, de data aceasta, prin triada Bacovia-Blaga-Botta (Bacovia Blaga Botta. Poeme rostite la Radio, colecţia "Biblioteca de poezie românească", ediţie aniversară, seria "Colecţionarul de voci", 3 CD, 2018), Editura Casa Radio face un pas în plus, şi încă unul decisiv, rafinîndu-şi, cum spuneam, mai precis radicalizîndu-şi de-a dreptul experimental propriul demers: elimină textul scris, tipărit, şi nu mai oferă publicului decît vocile poeţilor, obligîndu-l pe receptor la o confruntare pur orală, strict auditivă cu poezia. Ceea ce, repet, ar putea - ar trebui - să constituie un pas determinant în întoarcerea poeziei - şi a înţelegerii  ei - la ea însăşi, adică în producerea unei adevărate "revoluţii culturale".
 
Poezie fără text, aşadar. Dar citită, în schimb, de Blaga, Bacovia, Botta înşişi. Vocea şi auzul trec în prim-plan, luîndu-şi o mare revanşă istorică.

 
În vocea poeţilor: tactici ale tăcerii
 
Încercînd o comparaţie contrastivă pur preliminară nu atît între cei trei mari poeţi, între cele trei mari vîrfuri ale modernismului poetic românesc, cît între auto-lecturile lor în anumite momente, singulare, ale vieţilor lor, aşa cum sînt înmănuncheate ele aici, este clar că cea mai insuportabil spectaculară, cea mai epatantă, cea mai "teatrală" e vocea "Botta". La Botta, problema pe care o pune scrierea-spunere "Botta", altfel spus "şamanismul" vocii lui Emil Botta, o constituie faptul că teatralitatea, teatralizarea nu este, aici, ulterioară, adăugată, supraimprimată unui text prim, ci pare a se confunda cu însuşi modul de scriere: Botta scrie spunînd, adică, aşa cum vom vedea, şuierînd, articulînd şuierat.
 
La mijloc, dacă se poate spune aşa, s-ar situa spunerea "Blaga", care vine, prin urmare, să ne (meta)spună ceva esenţial despre însăşi scrierea "Blaga". Altfel spus, senzaţia, impresia auditivă de scurgere calmă, domoală, molcomă, echilibrată, monotonă, egală şi împăcată cu sine şi chiar "mioritică" se dovedeşte cu atît mai enigmatică cu cît finalurile de vers, altfel spus "căderea" planantă a vocii, pare a ne spune ceva important, a ne transmite un mesaj "suprasegmental", adică - aşa cum vom vedea - trans-conceptual despre felul în care vorbeşte tăcerea în poezie, despre cum "lucrează" poeţii cu tăcerea, despre cum se "negociază", în vocea lor, neizbucnirea conflictului inevitabil dintre phonè, spunere, şi tăcere.
 
În sfîrşit, cel mai inuman - sau extra-uman - pare a fi glasul "Bacovia": dacă Botta "bate" înspre demonic, înspre expresionism, înspre aşa-zisele categorii negative, Bacovia este mecanic, maşinal, artificial chiar, an-uman - dez-afectat, "uscat". Bacovia nu recită, nu spune, de fapt, nimic, ceea ce face el ar putea fi numit "recităcere". La fel ca şi Blaga, dar altfel, Bacovia tace. Sau, mai exact, dacă Blaga elaborează, vocal, arta de a atinge, de a regăsi tăcerea, Bacovia este tăcerea însăşi, face însăşi tăcerea să vorbească. Tăcere pe care o sculptează, la propriu, Botta.
 
Asta într-o primă aproximare, căci vom reveni.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer