Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mesajele secrete din glasul poeţilor (2)


Bogdan Ghiu

02.12.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Prime aproximări
 
Am avut bucuria şi privilegiul să fiu obligat să iau parte eu însumi la această adevărată lecţie publică despre poezie ţinută prin programul Editurii Casa Radio. Am scris, altfel spus, texte însoţitoare la audiobookurile Bacovia, Miron Radu Paraschivescu, Ion Caraion şi Ion Barbu. Spun "privilegiul" pentru că această confruntare repetată cu vocile poeţilor, cu "mesajele secrete" ale vocilor lor, mi-a oferit posibilitatea de a chestiona însuşi misterul poeziei, de a reveni asupra tensiunii fundamentale, pentru cultura şi civilizaţia occidentală, dintre voce şi literă, dintre glăsuire şi scriere.
 
Deja, scriind despre Bacovia din perspectiva modului în care acesta îşi recit(e)a propria poezie, nu puteam să nu remarc evidenţa faptului că "poetul pare a-şi citi poemele mecanic, din afară, aproape expediindu-le ca şi cum nici nu ar fi ale lui, cu foarte rare accente retorice participative", lectura aceasta trebuind să fie considerată "ca o altă faţă, suplimentară, a operei sale, a scriiturii bacoviene". Dar şi că, în general, de la Platon încoace cel puţin, "vocea, rostirea vie apare privilegiată, ca sursă a prezenţei pure (a poetului la el însuşi, la propriul text, la lume, la noi, ca receptori: chermeză a regăsirii în unitatea totală), în comparaţie cu textul scris, simplu mediator social, simplă «copie» decăzută, depotenţată, impură. Prin «voce» am regăsi, aşadar - visăm noi - adevărul ultim al textului poetic, adică nu numai glasul, inflexiunea intimă a gîndului liric personal al poetului, ci mai ales, prin acesta şi dincolo de el, glasul imperativ al daimonului şi şoptirea mută a Muzelor: însuşi cerul Ideilor, prin poezia privită (ocultant) ca revelaţie (şi poate chiar profeţie)". Şi, sfîrşit, că "însuşi poetului, primul, înaintea noastră, înainte chiar de a-l "auzi" şi de a purcede la scrierea lui, propriul text îi scapă. Poetul ca recitator, chiar şi originar, al propriului text poetic este la fel de ulterior şi de exterior acestuia ca oricare alt cititor, neputincios în faţa propriului text. Magia poeziei se datorează, dimpotrivă, tocmai irepetabilităţii fiecărei ocurenţe a ei, singularităţii fiecărei actualizări existenţiale prin lectură, indiferent dacă cititorul este însuşi poetul, producătorul-sursă al textului, dar ne-stăpîn asupra acestuia". Vocea "Bacovia", "Radio Bacovia" a reprezentat, aşadar, pentru mine un extraordinar atelier, laborator şi şantier.
 
Confruntîndu-mă, apoi, cu lecturile date de alţii poemului După melci al lui Ion Barbu, nu am putut, de asemenea, să nu remarc faptul că poezia este întotdeauna glas de împrumut, altfel spus o prezenţă străină, ascultarea poeziei dovedindu-se e "experienţă pedagogică" supremă, de neînlocuit, dat fiind că ne dezvăluie "rolul şi semnificaţia iniţiale de incantaţie vinovată, care în acelaşi timp în-cîntă şi des-cîntă: vocea-hubris, vocea vinovată de propriile ei efecte, care în acelaşi timp aduce la viaţă şi ucide".  
 

Textele vocii. O teorie a plusvalorii vocale (I)
 
Să vedem însă în ce măsură - şi în ce direcţii - aceste simple şi pure intuiţii iniţiale se verifică şi ar trebui continuate, verificate şi adîncite. Voi face asta recurgînd, dar doar ca simple sugestii de cercetare, la o lucrare fundamentală, încă nedepăşită, aparţinînd unuia dintre marii lingvişti ai secolului al XX-lea (secolul care a văzut apărînd structuralismul, a cărui disciplină-pilot, se ştie, a fost lingvistica, prin avangarda ei, fonetica şi fonologia). Este vorba de volumul intitulat La vive voix. Essais de psycho-phonétique (Payot, Paris, 1983, prefaţă de Roman Jakobson) - titlu a cărei traducere aproximativă ar putea fi "cu voce tare", dar mai ales "cu însufleţire" - care reuneşte cercetările experimentale ale lui Ivan Fónagy. Cunoscut pentru teoria "dublei codări", marele lingvist franco-maghiar ne oferă, prin această carte, o adevărată mină de aur indispensabilă pentru înfăptuirea "revoluţiei culturale", a marii "revanşe istoriale" a vocii asupra scrisului prin poezie, ca poezia însăşi.
 
Foarte pe scurt, atît cît să reperăm mizele pe care le ascunde, pe care de fapt le expune şi nu le poate domina vocea poeţilor, să remarcăm că propunînd o serie de concepte operaţionale absolut noi precum "stil vocal", "mimică vocală", "metaforă articulatorie" sau "creaţie vocală", Fónagy stabileşte că există un "caracter specific al mesajelor vocale", care sînt nişte "mesaje secundare" situate "la alt nivel mintal". Prin lectura-vocalizare a unui mesaj poetic scris - adică exact ceea ce fac aici cei trei mari B ai poeziei române - are loc o regresie-recuperare a unui nivel pre-verbal, adică a ceea ce codificarea primă, lingvistică, neputînd să închidă în cuvinte-concepte, sacrifică, lasă obligatoriu pe dinafară. Or, spunerea poeziei continuă mişcarea iniţiată de poezia însăşi, dar care nu poate fi dusă la bun sfîrşit doar prin scriere. Spunerea poeziei şi poezia sînt izomorfe, între ele există o "profundă analogie", ele continuîndu-se şi completîndu-se în aceeaşi încercare de recuperare a refulatului pre-verbal, a reprimatului pre-lingvistic şi a sacrificatului pre-conştient. Poezia reintroduce actele non-verbale sau pre-verbale în scris, dar scrisul este, prin el însuşi, mult prea îngust şi strict codificat pentru ca această operă să nu fie delegată, în continuare, spunerii cu "glas tare" a poeziei, spunere care continuă, printr-o a doua codare, "stilistică", codarea primă, doar conceptual-verbală, a lingvisticului în general şi al scrisului în particular.
 
Şi aici tonul, stilul analizei lui Fónagy devin neaşteptat de ironice şi mai cu seamă politice - poetice de-a dreptul. Asistăm la o adevărată revoluţie. "Stilul" verbal este, spune el, "parazitar", dar tocmai de aceea se poate el mişca mai liber şi mai eficient în opera de recuperare şi de reintegrare (semantic-suprasegmentală) a ceea ce prima codare, pur lingvistică, nu a putut să nu lase pe dinafară: "Surghiunite în plan secund, mascate de mesajele lingvistice, invalidate ca acte semiotice şi privite doar ca nişte «feluri de a vorbi» sau «moduri de a spune», mesajele stilistic-vocale se bucură de o mai mare libertate. Tocmai această devalorizare semiotică este cea care le asigură înainte de toate anonimatul care le îngăduie să exprime, într-un mod mult mai puţin vag, indicibilul" (p. 22, sublinierile mele). Spunerea poeziei ne eliberează "parazitar", adăugînd mesaje secrete de sine stătătoare, de sub dominaţia opresiv-comunicaţională a Codului Lingvistic, pe care îl subminează creator. Spunerea poeziei, ca "artă vocală" în sine, este singura care poate scăpa nu numai zicerea cotidiană, ci poezia însăşi de limitările codificatoare - "constituţionale", am putea spune - pe care le impune imperativul economic-comunicaţional. Abia spunerea poeziei desăvîrşeşte, duce mai departe poezia, reînarmînd-o cu ea însăşi.
 
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer