Mesajele secrete din glasul poeţilor (3)

Mai departe. Spunerea poeziei recuperează şi reintegrează prin "codare secundă" corpul refulat şi alienat pentru simplul motiv că "«organele de vorbire» nu erau destinate iniţial vehiculării unor mesaje lingvistice, ci îndeplinirii unor funcţii biologice" (p. 23). Tocmai pentru că recuperează semiotic trupul oferă spunerea poeziei o marjă de joc şi de jocuri cu limbajul, provocînd, în cel mai somatic sens, plăcere, aisthesis în general. Vorbind poezia, recuperăm plăcerea jocului şi a propriului trup. Calambururile, jocurile de cuvinte, cuvintele de spirit ne re-dau corpul abstras prin abstractizarea conceptualizatoare a codificării prime, lingvistice. Pentru a regăsi poezia în deplinătatea forţelor ei eliberatoare, dar încă încătuşate, trebuie, prin urmare, s-o spunem, s-o lăsăm să se spună.
 
"Stil vocal": "recurgerea la o comunicare arhaică, simptomatică şi simbolică, integrarea unor mesaje indiciale în mesaje lingvistice" (p. 24). În întreaga vorbire şi la toate nivelurile limbajului, dar mai cu seamă în poezie, care antamează deja această mişcare de evadare-recuperare, de reîntregire, "modul de spune sau felul de a vorbi, stilul vocal, stilul verbal constituie un mesaj secundar realizat cu ajutorul unui sistem de comunicare preverbal, fiind reintegrat în  mesajul lingvistic propriu-zis", fiind posibil ca "orice fel de acţiona, orice mod de a ne comporta să ascundă o activitate parazitară (ocultă) grefată pe activitatea întreprinsă cu un scop precis, conştient", "activităţile oculte, involuntare răspunzînd unor dorinţe necontrolate, inconştiente" (p. 25).
 
Spunerea poeziei este prin urmare fundamentală, dar ea nu trebuie absolutizată, ci, pluralizare prin "interpretare" a poemului scris fiind, este ea însăşi plurală, multiplă, deschisă, infinită: (aproape) nicicînd repetabilă. Într-un capitol intitulat, tocmai, "Vocea poetului", Fónagy spune cît se poate răspicat: "Poetul care îşi citeşte poemul este el însuşi un interpret, interpretarea lui nu este, ea însăşi, decît una dintre realizările posibile ale textului" (p. 282). Re-citînd-se, adică re-citindu-se, poetul devine şi revine ca altul.
 
Cînd citim, însă, textul tipărit mut, noi îl "vocalizăm" inevitabil, adică ajungem să proiectăm asupra lui o voce ipotetică a poetului - şi tocmai la aceasta, ca la o "normă", vom ajunge să raportăm, ulterior, "vocalizările" exterioare ale poemului, adică lecturile lui inclusiv de către poetul însuşi. Care, demonstrează experimental Fónagy într-un paragraf decisiv, niciodată nu-şi va citi poemul integral la fel, existînd puncte în care semantizarea "melodică" diferă, tocmai acele puncte trebuind să reţină, prin urmare, în plus atenţia, ca focare sensibile, de pluralizare, de creaţie continuă, imanentă, a textului.
 
În sfîrşit, într-un paragraf al aceluiaşi capitol, intitulat, din nou cît se poate de clar, "Ce adaugă vocea textului", Fónagy vorbeşte de "sensul ascuns în voce", de "mesajul secret" al vocii (p. 287). Vocea poeţilor conţine deci şi oferă "mesaje secrete", altfel spus informaţii specifice, ireductibile, şi de fiecare dată, cu fiecare lectură, (relativ) altele. Cum ne-am mai putea deci lipsi de consultarea vocii poeţilor, aşa cum ne propune şi ne impune tradiţia modernist-scriptică?
 
Şi nu numai lecturile diferite ale unui acelaşi text de către poetul însuşi diferă, ci şi "ascultările succesive" ale unei aceleiaşi lecturi. Ne aflăm în imperiul în neîncetată expansiune al proliferării mesajelor. Cu vocea, cu lectura cu "glas tare" a poeziei este la fel ca în cazul traducerii, iar Fónagy chiar se foloseşte, vorbind despre miracolele vocii, de termenul de "traducere".
 
Va trebui să închei însă. Sintetizînd, Fónagy spune: "Muzicalitatea vocii evocă un limbaj prelingvistic şi translingvistic, conţinînd promisiunea înălţării spre sfere mai înalte" (p. 314). Şi, definitiv: "Muzicalitatea vocii conferă o nouă dimensiune interpretării, iar în această dimensiune, poemul recitit, sonor, evoluînd între un pol pozitiv şi un pol negativ, se îmbogăţeşte cu un conţinut definit, diferit, dar greu definibil" (pp. 314-415, sublinierile mele). Textul tipărit este mai sărac, dar prin lectură el "se transformă într-un continuum vocal ale cărei proprietăţi fizice se modifică neîncetat. Informaţia pe care o conţine (...) un segment sonor corespunzător unui cuvînt din textul tipărit este incomparabil mai mare decît aceea a succesiunii de litere care alcătuiesc cuvîntul tipărit (...) informaţia este mai mare decît aceea a cuvîntului tipărit pentru că realizarea fiecărui fonem presupune o alegere multiplă şi orice alegere este semnificativă" (p. 316). "Limbajul primitiv, prelingvistic", "prelimbajul" pe care îl recuperează şi îl reintegrează lingvistic acţiunea conjugată a celor două niveluri distincte - poezia ca atare şi recitarea ei "cu glas tare" - "depăşeşte în eficacitate comunicarea lingvistică" (p. 320).
 
Asupra capitalelor cercetări ale lui Ivan Fónagy va trebui însă să revenim negreşit.