Mesajele secrete din glasul poeţilor (4). Bacovia, Blaga, Botta

Cînd însă în nişte analize mult mai de amănunt Fónagy spune, aparent paradoxal, că "ar trebui să considerăm interpretarea neutră ca fiind cea mai emotivă" (p. 287), apoi că "melodia auzită în timpul unei interpretări poetice nu face neapărat parte din frază (...) intonaţia nu se mulţumesc doar să sugereze, fidelă funcţiei ei sintactice, sfîrşitul frazei, ci o îmbogăţeşte pe aceasta cu un mesaj suplimentar, nesemnalat, nedezvoltat în text" (pp. 291-292) şi, în sfîrşit, că "şuşoteala sau lipsa muzicalităţii fizice devine expresia «muzicală», nonverbală, a unor conţinuturi preconceptuale care scapă inevitabil limbii şi care se exprimă de obicei prin intermediul muzicii vocale sau instrumentale" (pp. 314-315), el pare a ne trimite, adică a ne readuce, direct şi cît se poate de aplicat, la Bacovia, Blaga şi Botta.
 
Căci, foarte pe scurt, ce se aude în vocile acestora, ce se "lucrează", ocult, în continuarea poeziei, dar dincolo de ea, în ele, ce mesaje secrete ascund-arată recitirile lor de către ei înşişi, recitările lor din ei înşişi?
 
La Blaga, mesajul secret al vocii par a-l constitui finalurile de vers, de poem, de frază: regăsirea împăcată a tăcerii, regăsire care, la fel ca o aterizare, nu este dată, ci trebuie calculată, cere, altfel spus, ştiinţă, artă. Or, Blaga nimereşte perfect, de fiecare dată, tăcerea. Şi, în felul acesta, el întrupează, "performează" însăşi tradiţia ca, aşa cum spuneam, radiofonie (transmitere orală). Tonul vocii lui Blaga, a glasului "Blaga" povesteşte la gura focului poezia însăşi, care nu e speculată şi spusă potrivit propriilor ei rigori şi oferte, ci este supusă acestei "transmisii" care aduce departele aproape şi regăseşte de fiecare dată tăcerea, împăcînd-se "oral" cu finitudinea, cu sfîrşitul vieţii individuale ca sfîrşit al versului şi al poemului (scris). Vocea "Blaga" planează, survolează îndeaproape, atent, solul, este efectiv şi propriu-zis mioritică, oferind un început de nouă imagine, de nouă percepţie a(supra) poeziei lui Lucian Blaga.   
 
În ciuda înşelătoarei aparenţe de bolboroseală pythiacă, oraculară, ceea ce izbeşte, la propriu, în/din/prin vocea (vocalizarea) lui Emil Botta este, dimpotrivă, hiper-articularea, r-urile rostogolite insuportabil peste noi, deci tocmai claritatea halucinantă care ne e şuierată de aproape, din imediata apropiere, de lîngă: chiar din ureche. Cum spuneam, Botta scrie spunînd, hiper-articulînd, performanţa lui o constituie elaborarea unei hiper-dicţii care să nu ne mai poate îngădui să ocolim adevărul, să pretindem că nu l-am înţeles, că nu a fost "clar şi distinct" formulat. Vocea "Botta", care este însuşi opusul unei teatralizări exterioare, nu ne lasă nicio portiţă de scăpare. Iar vocea lui capătă consistenţa unui trup torturat, a unui trup pentru care materializarea însăşi este tortura, a unui - cum spune el însuşi la un moment dat - "corp ceresc, ceresc de frumos şlefuit" : supliciu ontologic.
 
Dacă "recităcerea" pare a fi mesajul secret al vocii lui Blaga, "truptura" ar putea constitui mesajul secret al vocii "Botta". În ceea ce-l priveşte pe Bacovia, îmi voi lua, din nou, îngăduinţa să mă citez: "nepatetic, netragic, distant, «rece», neutru, «tehnic», poetul, aşa cum ni-l profilează vocea lui Bacovia, este un luptător de gherilă, un «terorist» întotdeauna absent de la locul faptei, oferind locul gol al autorului tuturor cititorilor şi trăitorilor de poezie. Căci poetul este de fapt mut şi numai poezia vorbeşte. Poetul, de fapt, nici nu există".
 
Spuneţi-vă poezia. Lăsaţi să vă fie spusă: nu se ştie ce veţi auzi. Redescoperiţi poezia. Cineva vă vorbeşte. Dintotdeauna deja.