Războiul moliilor

După ce am terminat cu zugrăvitul, mi-am cumpărat o scară metalică cu şapte trepte. Nu ca să fac vreun retuş, ci ca să vânez moliile care de acum deveniseră deranjante. Pe pereţii proaspăt zugrăviţi, albi, curaţi, dădeau mai rău ca înainte.

Le mai vânasem şi până atunci, căţărat pe scaune, le mai şi pufăisem cu câte un spray pe cele care se aşezau prea sus pe pereţi, în colţurile dinspre tavan, dar abia acum am început să le caut cu adevărat sistematic. Un război care a durat cam doi ani.

Dimineaţa, la trezire, primul lucru pe care-l făceam era să mă uit sub pat şi în spatele lui. Acolo îmi puteam da cel mai bine seama cum mai stau cu moliile. Dar nu mi-am dat seama de la început că de acolo vin. Am crezut o vreme că vin de la vecini sau de afară. Până mi-am dat seama că lâna patului era de vină. Moştenisem patul de la cineva din familie. Un Biedermaier clasic, elegant şi simplu, destul de îngust, chiar dacă de două persoane. După standardele de astăzi, mai degrabă de o persoană şi jumătate. Din lemn furniruit, cu tăblie, somieră, umplutură, şi tapiţerie. L-am refăcut. Am schimbat tot ce s-a putut - arcuri slăbite, pânză de iută, seegras, tapiţerie de mobilă. Singurul lucru pe care l-am păstrat a fost lâna, pentru că n-am găsit alta nouă, la noi în ţară ciobanii ard mai nou lâna în loc s-o folosească. Dar am dat lâna veche la aerisit şi scărmănat. Dacă avea molii de dinainte sau le-a căpătat când a fost dusă la scărmănat nu ştiu, dar cert e că m-am trezit cu moliile în casă.

Cum n-am reacţionat suficient de repede, au început să se înmulţească. Am căutat tot felul de soluţii ca să scap de ele, dar fără prea mare succes. Între timp, m-am ales cu găuri în mai toate puloverele. Sătul de mirosul de naftalină, ca şi de cel de spray antimolii, am căutat o soluţie mai puţin toxică ca să-mi protejez îmbrăcămintea. Capcane cu feromoni. Acţionau bine, dar prindeau doar masculii, atraşi de feromonii feminini. Femelele zburau prin casă, e drept fără să mai reprezinte vreun pericol, pentru că nefiind fecundate, nu puteau depune ouă. Teoretic. Practic nu se ştie, şi una singură, dacă ar fi fost fecundată, ar fi putut reinfesta casa la loc.

Aşa că m-am decis să le vânez. Le-am învăţat tabieturile, locurile unde preferau să se ducă. Le urmam de cele mai multe ori cu scara, pentru că le plăcea la înălţime. Erau zile (cel mai adesea seri) în care prindeam şi câte zece-douăzeci de molii. Capcanele şi-au făcut însă lent efectul, moliile s-au rărit. Am continuat să vânez femelele, pe măsură ce tot mai puţine zburau prin casă. După o vreme, am ajuns să pierd timpul degeaba verificând toate colţurile casei, rar mai găseam câte o molie rătăcită.

Până într-o zi când n-am mai găsit niciuna. Am fost derutat. Am verificat apoi şi ziua următoare, şi celelalte. Niciuna.

Acum parcă-mi lipsesc. Stau cu cartea în mână, şi tot ridic ochii, doar-doar voi mai surprinde o molie zburând.

(Bucureşti, noiembrie 2018)