Autostop

Ce plăcere să poţi sta de vorbă cu cineva! Drumul începuse să mi se pară lung şi plictisitor. Viteza mea maximă nu era mare, mai erau şi toate localităţile prin care trebuia să reduc viteza, aşa încât mergeam de câteva ore bune şi tot mai aveam până când să ajung. M-am bucurat când am văzut o femeie cu copii făcându-mi semn. S-au urcat cu toţii în spate şi ne-am continuat drumul. Femeia mi-a vorbit despre familia ei, despre satul ei. Când a ajuns la destinaţie, am oprit şi s-au dat jos. A vrut să-mi dea bani, dar nu i-am primit. Opream adesea să iau oameni când mergeam cu maşina. În special oameni în nevoie, mame cu copii, bătrâni. Tata mă învăţase aşa, şi el lua oameni fără să le ceară bani.

Erau vremuri grele, maşinile erau rare, nu se găsea benzină, iar autobuze nu prea vedeai între localităţi. Lumea se descurca cum putea. Dacă aveai noroc să ai treabă pe unde era tren, era mai bine, chiar dacă pe multe rute secundare n-aveai decât două curse pe zi, de navetişti, iar de confort nu se punea problema. Dar mulţi erau nevoiţi să apeleze zilnic la ocazii ca să ajungă la lucru. Chiar eu a trebuit să fac adesea autostop-ul când aveam de lucru în zone izolate. În general opreau camionagii, care aşteptau fireşte să le laşi ceva, ca să-şi rotunjească astfel veniturile.

Dar a fost şi o modă, pe la începutul anilor 1970, când tinerii, chiar cei cu dare de mână, făceau autostop-ul ca să plece în vacanţe. Cu mâna îndoită din cot, cu degetul mare arătând în direcţia în care voiau să meargă. Sau cu panouri pe care scriau destinaţia. Aşa am văzut la un moment dat doi colegi de liceu, care stăteau pe marginea drumului, la ieşirea din Bucureşti, cu un panou pe care scria "Constanţa". Tata, care conducea, a oprit. I-a luat cu noi. Îmi amintesc că le-am pus să asculte Pictures at an Exhibition, de Emerson, Lake & Palmer, tocmai înregistrasem LP-ul pe o casetă, şi eram fascinat de el. Colegii mei nu mi-au împărtăşit entuziasmul, şi, oricât am vrut eu să fac conversaţie, au stat tăcuţi în spate până la Constanţa.

Noaptea nu prea luam pe nimeni. O dată însă am făcut excepţie. Era o vreme să nu laşi un câine afară: burniţă, vânt care bătea în rafale. Un militar în termen mi-a făcut semn. Am oprit. Când i-am deschis uşa să urce, brusc aerul din maşină a îngheţat, dar a devenit şi mai greu. La început am crezut că miroase de la mantaua udă, dar pe urmă mi-am dat seama că e mai mult. Dar tânărul era aşa de amărât, îi clănţăneau dinţii în gură de frig, că n-am zis nimic. După vreo jumătate de oră de mers în cea mai perfectă tăcere, nici eu nici el n-am scos vreun cuvânt, a coborât la destinaţie. Mi-am văzut mai departe de drum mulţumit că l-am ajutat. Abia a doua zi mi-am dat seama că faptele bune au şi un revers: militarul îmi umpluse maşina de o murdărie care nu mai ieşea. Oricât am încercat să spăl covoraşul, n-am reuşit să scot din el mirosul de caca de câine pe care-l adusese pe bocanci, aşa că până la urmă am fost nevoit să-l arunc şi să cumpăr altul nou. Iar tapiţeria scaunului, după ce s-a uscat, a trebuit s-o spăl cu o soluţie specială, şi tot pătată şi urât mirositoare a rămas. Mi-a fost învăţătură de minte. Ultima dată, cred, când am mai luat pe cineva cu autostop-ul.

(Bucureşti, noiembrie 2018)