Adevărul este că mă pricep oarecum la proză. Tot traducând, am început să înţeleg cum fac oamenii ăştia cumsecade. Cum „procedează”. Sunt nişte reguli. Ce, eu nu pot să înşir nişte vorbe, ca ei?
Când patronul, marele mafiot literar, a venit la el în pivniţă, Coman s-a simţit întrucâtva neliniştit. Că de obicei o trimite pe servitoare, ce naiba! Să mă cheme sus. Mă, Comane, a început omul cumsecade, că bună ziua nu dă nici cu poliţia, eu trebuie să-l salut, deşi sunt mai bătrân ca el cu vreo douăzeci, mă Comane, tu te pricepi la proză? Ce să-i răspund la chestia asta?! Am mormăit nu ştiu ce. Te pricepi. Cum naiba să nu te pricepi?! Eu, nimic, tac şi aştept. În picioare, lângă uşa cârpită, pe ici pe colo, cu ziare. Are nişte găuri mici, uşa. El, pe patul meu pliant. Fii atent, mă, Comane, parcă se îngraşă când mă ia cu „mă”, mă, Comane, mi-au cerut o chestie... Aici a avut nu ştiu ce ezitări, nişte semne de pudoare sau cum să le zic. S-a ruşinat cumva, deşi are obrazul gros, foarte gros. Ştii, mă, Comane, eu am debutat cu proză. Cum să nu, domnule Cutare, ştiu foarte bine. V-am citit volumul, este foarte bun. După aia n-am mai scris proză, m-am apucat de traduceri, ştii cum se întâmplă... Dacă românii nu se vând?! Am dat din cap, cum că aşa este.
Relaţia lui Coman cu rechinul traducerilor din engleză şi franceză este destul de veche. La început a fost o colaborare, semnau împreună. Apoi, treptat, statutul lui Coman s-a modificat. A devenit un negru literar „de cea mai bună speţă” (expresia lui). A muncit, iar traducerile au apărut sub numele lui Cutare. În pivniţa mafiotului am ajuns, după nişte peripeţii „metafizice”, a scris în jurnalul său, bun pentru „posteritate”. Nu mai vreau să mi le amintesc. Sistemul meu imunitar, a mai scris, este nemaipomenit de tare. Lucru important. Aici nu se poate locui, de fapt. Umezeală, oxigen puţin şi altele de-astea. Nu m-am îmbolnăvit.
O proză de Crăciun! Nici mai mult, nici mai puţin. Fă-o pentru mine, mă! M-a luat la sentiment, nenorocitul! La urma urmelor, dacă nu era el, cu pivniţa asta, poate că până acum mă curăţam. Proza o să apară pe numele lui, evident. Eu mă voi abţine, nu-i voi face mărturisiri vreunui confrate. Domnul Cutare nu le prea are cu talentul, dar pricepe nişte lucruri. Ştie c-o să-mi ţin gura, de exemplu. De ce n-o fi refuzat? Ce nevoie are el să publice o proză scurtă în nu ştiu ce revistă virtuală? Vanitatea, săraca! Sau a avut un „puseu” de tiran? Se poate şi asta. Dictatorii sunt foarte capricioşi, se ştie. La drept vorbind, ce înseamnă să ai putere, dacă nu să faci ce-ţi trece prin cap în clipa respectivă? Cel fără putere şi fără bani trebuie să cugete de şapte ori, înainte de-a lua o decizie.
Ascultând susurul „muzical” al apei în ţevile învelite într-un material spongios, Coman îşi aminteşte cum s-a mobilizat. N-avea rost s-o fac pe moralistul, cum că domnul Cutare este un porc şi altele de-astea. Trebuia să trec la fapte, da. Ce dacă vrea să publice o proză scrisă de altcineva? La chinezii vechi nu conta cine a scris. Ce-i aia drept de autor? Prostii.
Aici trebuie ceva înduioşător. Nu se poate altcumva. Să apară cel puţin un copil. Sau un bătrân? Ca mine? De Crăciun, tuturor li se moaie inimile. Este un armistiţiu în lupta vieţii. Da, va fi vorba despre un bătrân singur. Acesta locuieşte într-o pivniţă. Mai întâi şi-a pierdut apartamentul, prin divorţ. Apoi, garsoniera, fiindcă l-a girat pe un prieten. Bătrânul are un simţ al umorului „foarte dezvoltat”. Contează, totuşi. Când eşti bătrân şi sărac, ai nevoie de sănătate şi de simţul umorului. Altfel ai încurcat-o.
Îşi aminteşte cum a progresat, pas cu pas, în gândirea „schemei”. În seara zilei de 24 decembrie, personajul numit provizoriu „bătrânul” stă în boxă şi se gândeşte la fiica lui din America. Fata nu vrea să mai audă de el. Nu cumva o să mă caute tocmai acum, de Crăciun? Că oamenii au înclinaţia de-a se înduioşa, ocazional. Cel puţin aşa este prin filme. Cumva va apărea cineva cu un coş plin de bunătăţi, including o sticlă de vin, la uşa boxei mele? Pus în mişcare de un telefon long-distance, venit tocmai din însorita Californie, de la fiica mea? Orice este posibil, în seara de Ajun. Bătrânul, personajul, n-are treabă cu scrisul. Are o pensioară. Un om milostiv l-a lăsat să stea în boxa din pivniţă. Eventual, mai face vreun ciubuc prin piaţă, cu un cărucior.
Un nume pentru personaj. (Un glonţ pentru general. Ha, ha!) Comănescu, desigur. În definitiv, trebuie să-mi las semnătura pe undeva. Ca pictorii, pe vremuri. Apăreau şi ei, într-un colţ al tabloului, discret. Eu vin cu metoda asta. S-a gândit apoi – asta se petrecea prin 10 decembrie – că bătrânul Comănescu nu poate fi angrenat decât în vreun conflict psihologic. Cine să-l caute în boxa lui, pentru a-l agresa? Să fim serioşi! Nimeni nu-i dă vreo atenţie. Comănescu se gândeşte la felul cum singurătatea poate fi toxică. Să nu uităm, începe Coman să vorbească singur, este vorba despre un personaj, acum. Eu, Coman, îmi amintesc cum am scris o proză cu două săptămâni în urmă. Trebuia să fie gata înainte de Crăciun, fiindcă altfel nu mai avea nici-un chichirez toată chestia. Trebuia să apară înainte de Crăciun. Ce naiba, încurc situaţia mea cu a personajului. Deci.
În seara de Ajun, Comănescu stă în boxa lui. Îşi aminteşte lucruri plăcute din tinereţe. Se gândeşte la nepoţii săi. Nu i-a văzut niciodată, dar şi-i închipuie. Are ce să mănânce, cei de sus i-au cadorisit câte ceva. Afară este ger, dar prin pivniţă trec ţevi de apă caldă şi atmosfera este aproape plăcută. Colinde la aparatul lui de radio portativ. În seara aceasta, Comănescu este foarte iertător. Ce dacă fiica mea se face că nu exist? Asta nu este ceva prea rău, din moment ce ea şi ai săi sunt sănătoşi. Am unde să dorm. Pivniţa asta. Urmează, în povestire, modesta criză de depresie a lui Comănescu. De ce nu vine cineva, printr-un miracol, să-mi bată la uşă? Oricine ar fi. Aici trebuia o încheiere roză, altfel nu se poate. Ceva sublim, foarte uman. Că patronul este foarte uman, ce să zic, spune Coman, pentru sine, dar şi pentru eventualul ascultător din apropierea boxei.
Coman a găsit închierea potrivită. Nişte colindători se ivesc la uşa lui Comănescu, personajul din povestire. Doi băieţi şi o fată, mici, nici unul n-are mai mult de doisprezece ani. După îmbrăcăminte, par copii de oameni săraci, că sunt destui şi de-aştia prin centrul Bucureştilor. Bătrânul din poveste lăcrimează. Nu prea am ce să vă dau, măi copii, suspină el. Totuşi, găseşte câte ceva. Uite aşa se salvează un Crăciun, spune Coman cu glas tare, de parcă ar fi un profesor în măsură să încheie o demonstraţie ingenioasă.
Coman a predat la timp proza. Domnul Cutare, nu se prea înţelege de ce, s-a arătat foarte mişcat, touched. A scos o bancnotă de un milion şi i-a întins-o bătrânului autor. Acesta, după un sărut-mâna ritual şi nespus de eficace, foarte sfios: Dar n-o citiţi mai întâi? Am toată încrederea, mă! Şi l-a bătut pe umăr.
Întors din ficţiune, Coman se gândeşte că n-ar fi rău dacă realitatea ar imita ficţiunea, precum în butada lui Oscar Wilde. Dacă apar nişte copii, precum în povestirea mea, am pentru ei nişte nuci şi trei mere destul de frumoase. Oamenii nu ştiu că mâncarea are un efect psihotrop. Banii sunt buni, dar primirea lor nu-ţi încălzeşte sufletul, ca să zic aşa. Americanii, cu dezgustătorul lor cult al eficienţei, le invită întotdeauna pe femei la masă, mai întâi. Cunosc o doamnă de succes, la nivel elementar. Ea a avut intuiţia că trebuie să le ofere tututor câte ceva de mâncare. Drept urmare, n-a intrat în casa nimănui, fără să pună pe masă niscaiva fursecuri sau ceva în acest gen. Procedeul pare grosolan şi plebeu. Totuşi, persoana cu pricina a obţinut o simpatie generalizată. S-a măritat cu un suedez bogat, în cele din urmă. Colindătorilor le dau şi nişte bani, totuşi. Că bani cam vor. Da, douăzeci de mii de căciulă, dacă sunt trei. Chiar treizeci de mii. O sută de mii la toţi trei?
Timpul trece şi colindătorii nu se arată la uşa lui Ion Coman. Realitatea nu vrea să imite literatura. Se face ora nouă. În pauza dintre două colinde radiodifuzate, autorul nostru aude un fâşâit aspru, ca şi cum cineva ar zgâria uşa, pe dinafară. Ce-o fi? Un motan. Alb cu negru. Are o coadă stufoasă, neagră, ca un stindard de piraţi. Partea de sus a „feţei” lui este neagră, de parcă ar purta o mască de carnaval. Coman îl ştie. Îl consideră un cotoi distant. Bântuie prin preajmă. Se pare că este foarte activ cu pisicile. Coman l-a poreclit Göbbels.
De data aceasta, Göbbels este nemaipomenit de binevoitor şi de prietenos. Vine să se frece de picioarele autorului, scoate nişte miorlăituri discrete, de-a dreptul intime. Ce-o fi cu el? se nedumereşte Coman. Nu cred că duce lipsă de mâncare în zilele astea. Ajuns lângă patul pliant, motanul îl priveşte întrebător pe Coman. Vrei să te urci pe pat? Urcă-te! Ca şi cum ar fi priceput, animalul îl ascultă. Face un salt plăcut la privit. Cu un mic oftat, Coman se aşază lângă el şi-l mângâie insistent. Motanul începe să toarcă.
O scenă perfectă, ce să mai discutăm, spune Ion Coman, abătut şi nu prea.
desen de Andrei Mihu, 12 ani
Citiţi volumul Mozart şi moartea de acelaşi autor, în secţiunea EDITURĂ a portalului LiterNet.ro