Felicitările de Sărbători din la belle époque şi din primul deceniu interbelic au în ele ceva de stampă, de Crăciun modest şi curat. Erau, nu încape vorbă, vremuri strălucitoare şi fastuoase, dar parcă lipsite, pînă la un punct, de foarte populara, pentru noi, goană după cadouri cu multe zorzoane. Tablouri de iarnă, abia schiţate, scoase în serie limitată şi numerotate, sau conuri de brad agăţate discret de un colţ al pătratului cu margini uşor crenelate, sau, pur şi simplu, "instantanee" caricaturale surprinse la vreun banchet fac farmecul răvaşelor prin care se vestea, odinioară, bucuria sfărşitului de an. Imagini mai degrabă laice, ferindu-se să exploateze, pînă la saturaţie, scene rezervate icoanelor de schit, animă cartoline pe care încă se mai văd urmele în peniţă, de obicei cu negru, mai rar cu violet sau cu verde, ale urărilor. Cîteodată surprinzător de elaborate şi, mai ales, ieşite cu totul din şablon, textele felicitărilor dau seamă de tabieturile unei lumi ceva mai puţin grăbite şi care avea parte de "porţia" de originalitate a firescului. Sînt "mesaje"scrise parcă special ca să aducă bucurie, nu doar ca să îndeplinească, sec şi protocolar, o corvoadă cu dată fixă.
Peste vremea lor, atît de rînduită, a venit însă "marketingul" societăţii de consum, care le-a transformat în reclama potrivită pentru o sărbătoare cu însemnate plusuri de vînzări. Din ce în ce mai lăţite, de te şi întrebi, cuprins de panică "festivă", ce-ai putea să scrii să umpli spaţiul lor deconcertant, colorate din plin şi strident, felicitările "sulemenite" îşi strigă, la colţ de stradă, muşteriii. Nu mai ţin, de mult, de lumea bună a fundiţelor discrete, a bucăţelelor de carton presat aşezate lîngă iesle...
Simona Vasilache,
Anul IV, Litere