Acum câteva zile, încercând să-i explic fetei mele de ce Veneţia... nu poate fi explicată pe de-a-ntregul doar din vorbe, mi-am dat seama de un lucru. Oricât ai încerca să te sustragi clişeului, nu ai cum. Şi văzută, dar şi povestită, Veneţia e cetatea marină, neasemuită, agonizantă, oraşul-războinic, dar, mai mult, oraşul-femeie, cu topografie unică şi alge la colţ de "stradă". Şi da, oraşul carnavalului, al măştilor, al personajelor commediei dell'arte, al lui Vivaldi, al brocarturilor, tripourilor, cazinourilor. E Veneţia unui secol al XVIII-lea adunată în expoziţia Éblouissante Venise. Venise, les arts et l'Europe au XVIIIe siècle la Grand Palais din Paris.
Spaţiul e mai mult decât generos. E aerisit şi divers, permiţând şi o muzeografie clară, cinstită şi lesne de descifrat, dar şi jocuri cu arhitectura şi ornamentica din jur. Scara deasupra căreia planează şapte rochii cu crinolină, cele mai multe aduse de la Ca' Rezzonico, il Museo del Settecento Veneziano, şi Ca' Mocenigo este unul dintre cele mai Instagram-ate colţuri ale unei expoziţii excelent articulate scenografic. Tot şapte sunt şi marile ei secţiuni, pornind de la un breviar istoric şi încheind (cum altfel?) cu prăbuşirea Republicii în 1797 şi scufundarea ei în uitare şi ruină. Între aceste două coperte, capitolele investighează scrupulos (cel puţin la nivel teoretic) muzica, artele decorative, lifestyle-ul, artele majore, diaspora veneţiană răspândită în Europa şi, fireşte, mitul ca un ecou. Pe hârtie şi în alcătuire, nimic mai bine şi mai convingător. Cu toate acestea, odată ce pătrunzi mai cu ambele picioare în măruntaiele expoziţiei, ceva pare că lipseşte. E cam ca oraşul însuşi, exact în perioada portretizată: e şarmant, magnetic, zglobiu, şăgalnic atunci când prezintă mâneci, redingote, peruci, sfeşnice, marchetărie şi acante de Murano, dar puţin lipsit de robusteţe când vine vorba de corpul pe care se aşază toate aceste pasmanterii. Sigur că e emoţionant să vezi partituri originale de Vivaldi lângă un mare portret al lui Farinelli. À propos, nu i-ar fi stat bine şi monumentalului tablou din Galeria Europeană a Muzeului Naţional de Artă de la Bucureşti? O fi fost invitat sau trecut cu vederea? Sigur că e instructiv să vezi cum se articulează marile teme ale artei veneţiene. În dezbaterea dintre sacru, vedute şi scene de gen, nu poţi spune care voce e mai sonoră decât cealaltă. Sigur că e interesant să vezi pletora de artişti care acompaniază cvartetul omnipotent Canaletto-Guardi-Longhi-Tiepolo. Pe lângă ei gravitează Sebastiano Ricci, Giantonio Pellegrini, Giambattista Piazzetta, Gaspare Diziani, Giambattista Crosato, nume mai puţin aureolate, însă artişti muncitori şi frecventaţi de înalta aristocraţie lagunară: Rezzonico, Pisani, Contarini, Widmann. Sigur că e provocator să recreezi ambientul veneţian, saturat de culori, texturi, referinţe. Din acest punct de vedere, ceea ce a făcut Macha Makeïeff, scenografa şi directoarea artistică a expoziţiei, e cuceritor. Sălile se întrec care mai de care în juxtapuneri de tablouri (printre care piese arhicunoscute, ca Rinocerul lui Longhi, Vedere cu Palazzo Ducale şi Riva degli Schiavoni de Canaletto sau Portretul procurorului şi căpitanului Daniele IV Dolfin sau Neptun oferindu-i Veneţiei ofrandele mării de Tiepolo), costume, personaje de teatru cu animale împăiate (aduse special de la Musée de la Chasse et de la Nature sau de la Muséum National d'Histoire Naturelle), trăsuri, scene improvizate, într-un melanj cu sens şi direcţie. Ce mi se pare că lipseşte? Tocmai influenţa pe care Veneţia şi-a ramificat-o tentacular înspre toate colţurile Europei.
Când nu au mai putut ajunge la ea, potentaţii continentului au vrut să ducă Veneţia la ei acasă. În plus, un oraş care şi-a tocat comorile, privat de o economie reală, nu mai avea cum să-şi păstreze artiştii lângă el. Natural, aşadar, aceştia au căutat alte zări spre care să migreze şi unde să implanteze ceea ce ştiau mai bine: replici ale Serenissimei fără seamăn. Canaletto a stat în Anglia între 1746 şi 1755. Când nu a mai pictat Canal Grande, a trecut la Tamisa, Catedrala Sfântul Paul şi castelele comanditarilor lui. Rosalba Carriera a marcat puternic portretistica franceză a timpului, prin mânuirea delicată a pastelului. Watteau, Boucher, Chardin, Fragonard îi datorează mult. Giambattista Tiepolo a avut parte de onoruri de stat pentru decorarea sălii tronului din Palacio Real de la Madrid sau a Palatului din Würzburg. Exuberanţa veneţiană, felul acesta atât de particular de a fi, a făcut puieţi în toată Europa occidentală şi a lăsat o amprentă pe toate expresiile artistice. Poate că e un aspect care ar fi meritat mai temeinic subliniat.
Dincolo de mica rezervă a unui vizitator singular, până la urmă, expoziţia de la Grand Palais apasă pe toate butoanele aşteptărilor. Nimeni care vrea să se adape de la lumina falnicei Veneţii nu iese nesatisfăcut. Fragilitatea unui oraş în pragul colapsului, în care vigoarea comerţului de altădată e numai o amintire şi cutezanţa militară e pulbere din trecut, fragilitatea unui oraş suprapopulat, peste poate de cheltuitor şi enclavizat în orgoliul său, fragilitatea asta e cu atât mai voluptuoasă cu cât se ascunde în straie aurite. Veneţia e uimitoare în secolul al XVIII-lea. Curtezanele ies din nou cu papagali pe umeri, doamnele din înalta societate se deghizează în Colombine-slujnicuţe cu moretta între dinţi, iar Giacomo Casanova se strecoară printre fustele tuturor. În spatele faţadelor cizelate în marmură, apele timpurilor, ale mândriei şi ale unei noi politici europene mestecă infailibil din temelia oraşului. Francesco Guardi a spus-o cel mai bine în picturile lui. Veneţia e friabilă. Se poate nărui din nou. Poate că şi asta ne face s-o iubim cu disperare.
Éblouissante Venise. Venise, les arts et l'Europe au XVIIIe siècle. Grand Palais, Paris (26.09.2018 - 21.01.2019)
Réunion des musées nationaux - Grand Palais & Fondazione Musei Civici di Venezia
Comisar: Catherine Loisel
Director artistic & scenografie: Macha Makeïeff