Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Crăciun  Sageata  Poveşti de Crăciun la LiterNet

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cel mai frumos cadou


Mihai Vasilescu

25.12.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Seara s-a lăsat, uşoară, îmbrăcând cu umbre minunea argintie a micuţului oraş acoperit de zăpadă. Casele răspândite pe dealuri, purtând cuşme de nea, par nişte moşneguţi aţipiţi. Totul este încremenit într-o linişte de început de lume, peste care cad fulgi mari şi pufoşi, ca într-un basm povestit la gura sobei. Fumul se înalţă, uşor, din hornuri, iar în aerul rece pluteşte un miros plăcut, de lemn ars, amestecat cu parfumul de vanilie al cozonacilor care se pregătesc în fiecare casă.

Dar liniştea nu durează mult. O sanie cu cai trece în goană pe stradă, răspândind un zvon voios de zurgălăi şi, ca la un semnal, oraşul se animă din nou. Celor câţiva oameni, întârziaţi după cumpărături şi care acum se grăbesc să ajungă acasă, încărcaţi de pachete, li se alătură, curând, grupuri-grupuri de copii voioşi şi gălăgioşi, care, înfruntând curajoşi troienele, se bat cu bulgări, aleargă, se rostogolesc şi încearcă să prindă fulgii jucăuşi. Apoi, parcă amintindu-şi brusc de ceva, se opresc, serioşi, se scutură de zăpadă şi se adună la un loc, înviorând sufletele celor ajunşi deja acasă cu un strigăt plin de veselie, care parcă face noaptea şi mai frumoasă: "Primiţi cu Moş Ajunul?".

Este timpul bucuriei, al zâmbetelor luminoase, al beculeţelor colorate din brazii împodobiţi feeric, al florilor de gheaţă de pe geamuri, care sclipesc în mii şi mii de culori, al horei fulgilor de nea, al clipelor de veselie împărţite, în jurul bradului, cu toţi cei dragi, al emoţiilor copleşitoare la gândul darurilor care abia a doua zi vor fi dezvăluite, al covrigilor, nucilor, merelor şi portocalelor împărţite cu dărnicie... Dar, mai ales, e timpul colindelor. Colinde se aud pretutindeni, în case, în curţi, la porţi, la fiecare colţ de stradă.


* * *



În această veselie generală, numai Mihăiţă e trist. Întâi a încercat mama să-l împace, cu prăjituri şi cozonac, apoi a venit bunica, să-i povestească din nou despre Pruncul Iisus şi Moş Crăciun, istorioară care îi plăcuse atât de mult. Dar Mihăiţă rămase tot supărat. Degeaba îi promisese şi tăticul o plimbare cu sania, aşa cum îşi dorea el de atâta timp. Nici măcar gândul la cadourile pe care avea să le găsească a doua zi sub brad nu i-a mai adus nici o bucurie, ca în ceilalţi ani. Iar colindele copiilor veniţi cu "Steaua"..., ei bine, nu turnară decât gaz peste foc.

Că, de fapt, din cauza colindelor era supărat. De câteva luni încercase să o convingă pe mămica să îl lase şi pe el la colindat, împreună cu ceilalţi copii, dar ea parcă se făcuse că nu îl aude. Încercase şi la tata, şi la bunica, ba chiar şi la bunicul, dar nici ei nu îi dăduseră voie, spunând că e prea mic. "Poate la anul." - răspunseseră ei. "O să mai creşti, o să mergi la şcoală... Ai şi tu răbdare."

A, da! Şi mai era un motiv pentru care era supărat, poate că mai supărat decât că nu-l lăsaseră să meargă cu colindul. Bunicul dispăruse cu câteva zile în urmă, aşa cum făcea în fiecare an, de Crăciun.

Şi cum să nu fie trist Mihăiţă? Dintre toţi ai casei, pe bunicul îl iubea cel mai mult. Bunicul era cel care născocea cele mai frumoase jocuri şi ştia cele mai frumoase poveşti, bunicul era cel care îl juca pe genunchi, de-l făcea să se simtă călare pe armăsarul fermecat din basme şi tot el avea cea mai frumoasă barbă şi cele mai dese mustăţi din lume, de care Mihăiţă avea voie să tragă oricât vroia. Bunicul era cel care îl certa atât de blând când făcea vreo şotie şi tot bunicul era cel care avea întotdeauna buzunarele pline cu bomboane şi câte o jucărie nouă pentru năzdrăvanul nepoţel. Aşa că fără bunicul parcă nu era Crăciun.

Ei, poftim! Şi acum mai trebuia să mai şi meargă la culcare, ca să nu îl supere pe Moş Crăciun!

Mămica şi tăticul veniră pe rând să îi spună noapte bună, apoi rămase cu buna, care, cu ochelarii pe vârful nasului, tocmai se pregătea să-i citească o poveste. Dar lui Mihăiţă numai de poveşti nu îi ardea.
- Spune-mi, bunicuţo, unde tot pleacă bunicul în fiecare an?

Bunica îl privi sever, peste ochelari.
- Ei, are şi el treburile lui, de oameni mari. Nu îţi băga tu năsucul unde nu îţi fierbe oala.
- E la serviciu?

Bunica tuşi de câteva ori, încurcată.
- Mda, e la serviciu.
- Păi tata de ce are liber de Crăciun şi bunicul nu?
- Ei, râse bunica. Prea multe vrei să ştii şi tu! Curioşii îmbătrânesc repede.

Şi, împingându-şi ochelarii pe nas, începu să citească un basm minunat, despre Crăiasa Zăpezilor şi despre Moş Crăciun. Mihăiţă, oricât era el de supărat, fu prins în mrejele poveştii şi, în curând, legănat de glasul cald al bunicii, adormi. Buna puse cartea pe noptieră, îi trase plapuma până sub bărbie, stinse lumina şi inchise încetişor uşa în urma ei.

* * *


Mihăiţă se trezi brusc în mijlocul nopţii, din cauza unor zgomote ciudate care veneau din curte. Oare ce o fi? Se strecură încet de sub plapumă şi îşi lipi năsucul de geamul îngheţat, încercând să vadă, în întunericul de afară, de ce scârţâia zăpada. Nu îi era deloc frică, deşi în curte putea să fie un hoţ, un balaur sau altceva înfricoşător. Dar, în loc de balaur, ce-i fu dat să vadă? Într-un con de lumină, în mijlocul curţii, stătea o sanie aurie, strălucitoare, încărcată de saci şi săculeţi roşii şi la care erau înhămaţi şase reni, cum numai în cărţile de poveşti mai văzuse până atunci. Tropotind uşurel din copitele lor delicate, care lăsau urme argintii pe zăpadă, renii aşteptau liniştiţi, în timp ce în jur nu se vedea nici ţipenie de om. Păi, bine, dar aceasta era săniuţa lui Moş Crăciun!

Încet-încet, să nu îl audă Moşul, Mihăiţă deschise uşa şi se strecură pe hol. Toţi se culcaseră şi în casă era întuneric şi linişte. Doar în sufragerie, unde era bradul, se auzea un foşnet slab.

Tocmai voia să intre în sufragerie, curios, când uşa se deschise în faţa lui şi Moş Crăciun în persoană ieşi din încăpere cu un sac gol în mână. Deşi acesta nu putea să-l vadă, Mihăiţă ascunzându-se în ultima clipă după hainele din cuier, băieţelul zări chipul Moşului, luminat de razele argintii care veneau de afară.
Uimire! Moş Crăciun semăna foarte bine cu bunicul! Mihăiţă îi recunoscu ochii blânzi şi surâzători, mustăţile răsucite şi barba stufoasă. Deşi ar fi vrut să îl strige, băieţelul nu mai putea face nimic de mirare. Cum se poate ca Moş Crăciun să semene atât de tare cu bunicul?

Când se dezmetici, Moşul ieşise deja pe uşa de la intrare. Înhăţându-şi paltonaşul din cuier şi încălţându-şi în mare viteză ghetele, Mihăiţă ieşi şi el afară, în frig, vrând cu orice chip să îl întrebe pe Moşul unde era bunicul.
Moş Crăciun tocmai aranja puţin sacii din sanie. Renii îl văzură pe Mihăiţă şi începură să sforăie, neliniştiţi. Auzindu-i, Moşul se întoarse şi dădu cu ochii de băieţelul care începuse să tremure de frig şi de emoţie.
- Mihaiţă, ce faci aici? La ora asta trebuia să dormi de mult! Ştii că nu ai voie să îl vezi pe Moş Crăciun când îţi aduce darurile!




Nemaipomenit! Până şi vocea semăna perfect cu cea a bunicului.
Dintr-o dată, Mihăiţă îşi dădu seama că nu era doar o simplă asemănare. Aha, deci de aceea lipsea bunicul de acasă în fiecare an! El era, de fapt, MOŞ CRĂCIUN!

Băieţelul simţi cum îi creşte sufletul de bucurie. Îşi repeta, fericit, mereu şi mereu: "Bunicul meu e Moş Crăciun! Bunicul meu e Moş Crăciun!". Îşi luă avânt şi, dintr-o dată, sări din mijlocul aleii drept în braţele bunicului.

Moşul îl strânse, încurcat, la piept.
- Bunicule, de ce nu mi-ai spus? îl întrebă Mihăiţă, cu nasul înfundat în blăniţa care mărginea piepţii tunicii roşii a bătrânului.
- Pentru că nici un copil nu are voie să mă vadă! răspunse bunicul, râzând. Dacă mă vede vreun copil, de la anul nu mai sunt Moş Crăciun.
- Cum adică, nu o să mai fie Moş Crăciun? se sperie băieţelul.
- Ba da, dar o să fie alt bunic.

Mihăiţă se întristă, dar apoi, gândindu-se că de Crăciunul viitor o să-l aibă pe bunicul alături de el, se înveseli din nou.
- Fugi acum înapoi în pat, rosti bătrânul. Eu am multă treabă şi am întârziat deja.
- Bunicule, te rog, ia-mă cu tine! Doar în noaptea asta! Vreau să văd cum împarţi cadourile! Hai, te rog!

Moşul se încruntă, lăsându-l jos.
- Copiii cuminţi dorm la ora asta! Vrei să nu mai primeşti nici un cadou la anul?
- Hai, bunicule, te rog! se smiorcăi Mihăiţă. Zău, n-o să spun la nimeni. Şi apoi, pot să te ajut. Mata eşti bătrân şi ţi-e greu să duci toate cadourile.

Bătrânul stătu puţin pe gânduri, apoi spuse:
- Bine, măi fecior! Să nu spui că Moş Crăciun nu ţi-a îndeplinit şi această dorinţă. Suie repede în sanie, că avem drum lung de făcut.

Bunicul şi nepotul se suiră pe capră iar renii, ca la un semn, ieşiră din curte şi începură să alerge de-a lungul străzii. Curând, Mihăiţă simţi cum săniuţa se desprinde uşor de la pământ, lăsând undeva, acolo jos, strada şi casele, care se făceau din ce în ce mai mici, până când deveniră doar nişte luminiţe pâlpâitoare în noaptea întunecoasă de decembrie.
- Uite bunicule, zburăm! strigă, entuziasmat, băiatul.

Bătrânul râse, iar hohotele sale molipsitoare fură aduse înapoi de ecoul sosit dintre stele.

Săniuţa zbura ca vântul şi ca gândul, iar, în jurul lor, fulgii albi de zăpadă păreau o adevărată ninsoare de stele. Clopoţeii de la gâtul renilor umpleau aerul de triluri nemaiauzite, compunând, în clinchetul lor cristalin, o melodie veselă. Dedesubt, marea de luminiţe alerga cu o viteză ameţitoare, dar zborul lor era atât de lin, încât lui Mihăiţă i se părea că stau pe loc.

Băieţelul nu se mai sătura privind sclipirile multicolore de acolo, de jos, de pe pământ. Când într-o parte a saniei, când în cealaltă, striga vesel şi îi atrăgea în permanenţă atenţia bunicului ba asupra unui grup de case clipind argintiu, ba asupra unei grămăjoare de luminiţe roşii, albastre, galbene şi verzi probabil dintr-un brad încărcat de becuri, într-o curte scufundată în beznă.

Nu peste mult timp, ninsoarea încetă şi, deasupra saniei care zbura ca fulgerul, răsări o lună plină de toată frumuseţea, care-i învălui în lumina ei ireală. Acum treceau pe deasupra unor munţi, ale căror creştete încărcate de zăpadă străluceau feeric, poleite de lună.

Mihăiţă nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos. Nu îşi putea lua ochii de la crestele înzăpezite, care păreau făcute dintr-un argint nou şi strălucitor. Apoi trecură peste râuri care scânteiau în întuneric, peste păduri negre şi dese, ba chiar peste o mare ale cărei valuri ameţitoare se vedeau jucându-se de-a prinselea cu luna reflectată în unde.

În fiecare oraş şi sat, coborau ca fulgerul în curţi sau pe acoperişuri şi, numai într-o clipită, Moşul punea sub fiecare brăduţ cadourile notate pe listă în dreptul fiecărui copil cuminte. Străbătură multă cale, de la munţii şi câmpiile acoperite de pătura groasă de nea, până la ţinuturile gheţurilor veşnice, unde casele erau rotunde şi în întregime construite din zăpadă, de la insulele pierdute într-o imensitate de ocean, unde de jur împrejur nu se putea vedea nimic altceva decât apă, până la pădurile fierbinţi din Africa şi din America, unde trebuiră să îşi dezbrace hainele groase cu care plecaseră, pentru că era mai cald decât în timpul verilor pe care amândoi le cunoşteau atât de bine.

Deşi încântat de tot ceea ce vedea, la un moment dat, Mihăiţă începu să îşi simtă pleoapele din ce în ce mai grele şi începu să facă eforturi din ce în ce mai mari să nu aţipească. Bunicul zâmbi.
- Ce e, dragul moşului? Te vizitează cumva vărul meu bun, Moş Ene?
În loc de răspuns, Mihăiţă căscă prelung.
- Nu-i nimic, spuse bătrânul. Nu mai avem mult de colindat. Aproape că am terminat toate cadourile. Ai să vezi, vom ajunge acasă cât ai zice "peşte"!

Dar Mihăiţă nu îl mai auzea. Legănat uşor pe aripa adierii care îi purta lin şi adormitor prin văzduhul de cristal, băieţelul adormise deja, ghemuit sub o grămadă de săculeţe goale, în care, la începutul fantasticei lor călătorii, fuseseră daruri. Bătrânul zâmbi din nou şi îşi îndemnă renii, obosiţi şi ei, la drum, în timp ce la orizont începuse să se ivească geana aurie a răsăritului.

* * *


Când se trezi pentru a doua oară, Mihăiţă auzi, de undeva, de foarte aproape, glasul bunicului.
- Scoală, somnorosule! Este ora prânzului şi e ziua de Crăciun! Nu eşti curios să vezi ce ţi-a adus Moş Crăciun?

Frecându-se la ochi, băieţelul se ridică în capul oaselor şi îşi dădu seama că se află acasă, în pătucul lui cald, cu aşternuturi foşnitoare. Cum, ajunseseră deja acasă? I se părea că aţipise doar o clipă, dar uite, bunicul avusese deja timp să se schimbe de costumul lui de Moş şi părea mai odihnit decât niciodată.

Sărind din pat direct în braţe la bunicul, Mihăiţă îi înlănţui gâtul cu mâinile şi-l sărută pe obraz.
- Ştii ceva? îi şopti el la ureche bătrânului. Îmi pare rău că nu o să mai fii Moş Crăciun şi la anul, că am mai fi putut să mai mergem din nou împreună să împărţim darurile. A fost nemaipomenit!

Bunicul îl privi mirat.
- Ce Moş Crăciun, băiete? Ce cadouri? Şi ce spui tu că a fost nemaipomenit?
- Cum, ai şi uitat? Azi noapte, când am aflat că eşti Moş Crăciun, te-am convins să mă iei şi pe mine cu săniuţa ta trasă de reni şi am zburat împreună prin toată lumea!
- Cred că ai visat, Mihăiţă! Acum, hai să deschidem cadourile. Sunt convins că Moşul ţi-a adus exact ceea ce îţi doreai.

Mihăiţă se lăsă păgubaş. Dacă bunicul nu-şi mai amintea sau dacă nu voia să vorbească despre mica lor plimbare, era mai bine să îl lase în pace. Totuşi, băieţelul mai avea ceva de şoptit bunicului:
- Ştii, alt cadou mai frumos decât să împart cadouri alături de Moş Crăciun nici nu mi-aş putea dori vreodată.

Bătrânul zâmbi şi şopti, la rândul său, la urechea lui Mihăiţă:
- Asta va fi micul nostru secret, nu-i aşa?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Colindul din nucă, Ana-Maria Androne-Bouman (4.4/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Moşul şi Banca - o poveste de Crăciun, Diana Cuzic (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Invitaţie la poveste de Crăciun, Redacţia LiterNet (5.0/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Culoarea Crăciunului, Iulia Hossu (5.0/5 - 9 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Domnul C., Alexandra Mariniţu
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Felicitările Fundaţiei Hope and Homes for Children România


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer