Era nerăbdător să ajungă acasă. Deşi, de aproape o lună, toată lumea îl întreba ce vrea să îi aducă Moşul, Andi îşi păstra dorinţa pentru acea seară, cea mai frumoasă dintre toate, seara de Ajun. Era sigur că Moş Crăciun, atât de bun cum îl ştia, îi va asculta rugămintea. Şi apoi, el fusese cuminte; nu îi supărase nici pe părinţi, nici pe doamnele educatoare, nici pe bunica.
- Andi, hai că a venit tata! se auzi glasul educatoarei.
Bucuros, băiatul plecă de la geam şi alergă către tatăl său, care-l aştepta în uşa sălii de grupă. Tata îl îmbrăcă în grabă şi tăcut, apoi plecară, nu înainte de a-i spune "La revedere şi sărbători fericite" doamnei.
Mergând spre casă, tata era tot tăcut şi încruntat. De când era mama bolnavă, Andi nu-l mai văzuse pe tata zâmbind. Mai zâmbea din când în când bunica, dar, în ultima vreme, mai mult plângea decât râdea.
Iar acum, în seara de Ajun, tata părea mai supărat ca niciodată.
- Tată, nu-i aşa că Moş Crăciun poate să-mi îndeplinească orice dorinţă, dacă am fost cuminte? Doamna aşa spune.
- Da, puiule. Moşul o să-ţi îndeplinească orice dorinţă.
Glasul tatălui suna de parca nu ar fi crezut, totuşi, acest lucru. "Ce ţi-e şi cu tata ăsta!" îşi spuse Andi. "El mi-a zis în fiecare an că există Moş Crăciun şi acum, poftim! Se poartă de parca mici nu ar şti că există."
În casă mirosea plăcut, a prăjituri şi a brad, şi era cald şi bine. Bunica îi aştepta cu cozonaci aburinzi şi cu un zâmbet plin de bunătate.
- Uite, tăticule! strigă Andi. Moşul ne-a adus deja brăduţul împodobit!
Bunica zâmbi din nou, dar tata ridică din umeri.
- Nu mai face atâta gălăgie! îl certă el pe băieţel. O s-o trezeşti pe mama.
Andi se întristă din nou. Aşa era! Mămica era bolnavă şi avea nevoie de mult somn.
Dar tristeţea se transformă curând în nerăbdare. Abia aştepta să meargă în camera lui, la culcare, ca să poată, în sfârşit, să termine "scrisoarea" pentru Moş Crăciun. Şi nu trebui să aştepte mult.
Abia stinsese bunica lumina, că Andi şi sări de sub plapumă. Îşi pregătise de câteva zile o lanternă pe care o aprinse şi scoase de sub pat caietul de desen şi creioanele colorate.
Îi trebuise mult să găsească o soluţie pentru scrisoare; deocamdată, fiind doar în grupa mare la grădiniţă, nu ştia să scrie. Atunci, cum să facă? Să-i deseneze ceva Moşului; dar şi desenul era destul de greu de făcut.
La lumina lanternei, aşezat pe covor, Andi completa desenul pe care îl începuse cu câteva seri în urmă. O făcuse pe mama, în picioare şi sănătoasă, cu un zâmbet cald pe faţă, alături de tata şi de bunica. Mama şi tata îl ţineau de mână, iar el se uita bucuros către mămica. Acum adăugă şi brăduţul împodobit lângă ei, iar brăduţul parcă zâmbea. Desenă globuleţe de toate culorile, lumânărele, steluţe şi artificii de un galben aprins, care aruncau raze de lumină în jurul lor şi care parcă se bucurau alături de ei.
Ştia că întârziase puţin cu desenul-scrisoare, dar voia neapărat să fie reuşit. Nu îi era frică de faptul că Moş Crăciun nu îl va primi, pentru că ştia că Moşul, dacă vrea, poate să facă orice.
Mai privi o dată desenul, apoi îl puse pe masă, zâmbind mulţumit. Stinse lanterna şi se sui în pat. Înainte de a adormi, se gândi din nou la mama şi la faptul că singurul cadou pe care şi-l dorea de Crăciun era ca mama să se facă bine.
***
Abia adormise Andi, când în cameră începu să se mişte ceva. Din spatele ursuleţilor de pluş, ieşi un omuleţ mititel, mititel cât un deget, care, purtat pe o adiere uşoară, zbură întâi pe scaun, apoi pe masă, oprindu-se chiar pe desenul băiatului. Privi câteva clipe cu atenţie "scrisoarea", apoi ridică hârtia, care în mânuţele lui se făcu şi ea, la rândul ei, mică, şi o puse într-un buzunar al hăinuţei lui verzi şi strălucitoare. Îşi trase bine pe urechi boneta care îi acoperea capul, îşi mai înfăşură o data în jurul gâtului fulăraşul, apoi porni din nou în zbor, de data asta spre Moş Crăciun.
Spiriduşul sosi în Împărăţia Zăpezii tocmai când Moşul verifica încă o dată jucăriile şi cadourile din sanie; se pregătea să plece să împartă darurile.
- Bine ai venit! îl întâmpină Moş Crăciun pe Spiriduş. Nu aş fi vrut să nu-i duc lui Andi exact cadoul pe care şi-l doreşte.
Omuleţul scoase "scrisoarea" din buzunar.
- Darul pentru Andi este mai special, spuse el. Băiatul nu-şi doreşte nici o jucărie şi nici un alt lucruşor pe care i l-ai putea duce, Moş Crăciun!
Moşul se uită şi el la desenul lui Andi.
- Ai dreptate. Băieţelul nostru îşi doreşte cel mai preţios dar de pe lume: sănătatea mamei lui. Uite: n-a desenat nici un pachet sub brad, micuţul! Asta e cea mai mare dorinţă a sa!
Spiriduşul oftă şi îşi lăsă privirea în jos.
- Pentru un astfel de dar - continuă Moşul - am nevoie de învoire specială. Şi nu mai e timp. Peste câteva minute trebuie să plec să duc darurile celorlalţi copii. Ce facem?
Omuleţul nu spuse nimic, dar ochişorii lui ca două mărgele negre priveau rugători spre Moş Crăciun. Într-un târziu, spiriduşul glăsui:
- Moş Crăciun, numai tu poţi să-i îndeplineşti dorinţa în seara asta. Merită, că este un copil tare bun.
Moşul dădu din cap, pentru că ştia că omuleţul are dreptate şi pentru că se hotărâse deja sa-l ajute pe Andi.
***
Săniuţa zbura, uşoară, printre stele, sus, tot mai sus, către Împărăţia Domnului. Drumul era lung, chiar şi pentru Moş Crăciun, dar renii goneau cu viteza fulgerului, apropiindu-se tot mai mult de Împăraţie. Moşul era bucuros, neasemuit de bucuros. Ştia că va reuşi şi se gândea cât de fericit va fi Andi în zori, alături de mama sa.
După ce călători, în felul acesta, aproape jumătate de noapte, Moşul se opri în faţa porţilor Împărăţiei. Îşi lăsă sania pe un norişor pufos şi alb şi intră în palat.Maica Domnului îl întâmpină cu un zâmbet cald şi bun şi îl invită să se aşeze pe un jilţ la fel de alb şi de pufos ca şi norişorii care se puteau vedea pe fereastra palatului.
- Maică Preacurată! rosti Moş Crăciun. Vin la Domnia Ta cu sufletul deschis şi cu un gând bun.
Maica Domnului îi zâmbi din nou. Îşi amintea cum, în seara primului Crăciun, un moşneguţ nins de ani venise la ieslea în care ea îl născuse pe Iisus, purtând un sac greu în spinare. Darurile din sac le adunase Moşul de pe la casele oamenilor din Bethleem pentru că voia să-L cinstească pe Domnul şi el nu avea ce să-i ofere, în afara sufletului său bun. Fiecare om îi dăduse ce putuse, din multul sau puţinul pe care îl avea, iar Moşul alergase să-i aducă darurile Pruncului Iisus şi Maicii Sale, fericit că-i poate ajuta în felul acesta. Maica Domnului îl trimisese atunci să împartă darurile, în lume, copiilor care aveau mai multă nevoie şi care erau cuminţi şi ascultători. Şi-l răsplătise pentru sufletul lui bun dându-i misiunea de a împărţi în fiecare an daruri copiilor, în noaptea de Crăciun.
- Maică Preacurată, continuă Moşul, Domnia Ta ai fost întotdeauna bună cu toţi copiii lumii şi de aceea îndrăznesc să Te tulbur cu rugămintea mea. Din toate darurile pe care trebuie sa le împart, numai unul singur nu-l pot face fără ca Domnia Ta să-mi dai aceasta putere.
Maica Domnului îl privi cu bunătate.
- Ştiu, Moş Crăciun. Am auzit şi eu rugăciunile lui Andi şi ştiu că îşi doreşte ca mama lui să fie din nou sănătoasă şi fericită. Îţi dau puterea de a o vindeca, pentru că este Crăciunul şi acest dar astăzi numai tu poţi să-l faci.
- Iţi mulţumesc, Maică, şi sunt sigur că îţi va mulţumi şi Andi, din toată inima lui. Te va cinsti toată viaţa prin faptele lui frumoase.
- Ştiu, Moş Crăciun. Cel mai frumos dar pe care şi-l doreşte îl va primi şi este demn de el. Dar... Moşule - îl dojeni ea cald - aşteptam să vii mai devreme cu rugămintea asta. Daca ştiam, veneam eu la tine, încă de ieri. Acum ai să întârzii cu dusul celorlalte cadouri!
Moş Crăciun râse, răspunzând:
- Este un dar deosebit, la fel ca şi copilul care îl va primi. Jucăriile-mai târziu. Îţi mulţumesc din tot sufletul încă o dată, Maică Preacurată.
- Du-te cu bine, Moş Crăciun.
***
Ziua de Crăciun răsări proaspătă şi plină de bucurie peste lume. Nerăbdători, copiii alergară direct din pat către brăduţii împodobiţi, pentru a vedea ce le-a adus Moş Crăciun. Dar în curând bucuria se transformă în tristeţe. Sub nici un brăduţ nu se aflau cadouri.
Părinţii de pretutindeni au avut, în acea dimineaţă, multă bătaie de cap până să-şi convingă copiii că Moşul e bătrân şi mai întârzie puţin.
...Pe Andi îl trezi o rază de soare, strălucitoare şi jucăuşă. Era încă foarte devreme, dar băieţelului nici nu-i trecea prin minte să mai rămână în pat.
Plin de speranţă, alergă în sufragerie. Bunica se trezise şi ea şi, aşezata pe un fotoliu, citea. Dar mama şi tata lipseau.
- Bunicuţo, unde-i mămica? întreba Andi, întristat.
Se aşteptase să-i găsească pe toţi trei în sufragerie, discutând veseli. Să se fi înşelat, oare, doamna educatoare? Să se fi înşelat, oare, toată lumea şi Moş Crăciun să nu poată îndeplini orice dorinţă?
Şi, dintr-o dată, auzi din spatele lui vocea binecunoscută şi dragă a mamei şi-şi dădu seama că nimeni nu se înşelase.
- Andi!
Se întoarse, fericit, şi alergă în braţele mamei, plângând de bucurie. Moş Crăciun îl ascultase şi i-o dăruise din nou pe mama.
Plângea şi tata, nevenindu-i să creadă că minunea se întâmplase. Plângea şi bunica, ascunzându-şi ochii într-un colţ de basma, fericită.
...Şi plângea şi Moş Crăciun, de bucurie şi înduioşare, pregătindu-şi din nou săniuţa de drum.
Iar mâhnirea copiilor lumii a pierit şi ea, curând, pentru că Moşul a împărţit darurile, aducând bucurie, zâmbete şi colinde în toate casele, chiar dacă nimeni n-a ştiut, totuşi, de ce a întârziat Moş Crăciun cu o zi.