Prinţul Negru

Trăia odată, într-o ţară mare şi bogată, un prinţ neînchipuit de crud. Plăcerile lui erau îngrozitor de sângeroase. Luptele între oameni sau cu fiarele sălbatice şi războaiele erau distracţiile lui preferate. Când un om se zbătea în ghearele morţii, hohotele de râs ale prinţului umpleau sălile bogate, dar pustii, ale bătrânului castel.
Într-adevăr, sălile castelului rămăseseră pustii. Cruzimea prinţului alungase, în cele din urmă, şi pe cei câţiva oameni care îl slujiseră cu credinţă. Singurul suflet care mai rămăsese lângă el era un servitor, bătrân ca vremea, care se pleca întotdeauna cu răbdare în faţa loviturilor prinţului.
Regele, tatăl tânărului prinţ, încercase tot ce era posibil pentru a-şi aduce fiul pe calea cea bună. Totul fusese însă zadarnic. Nici cântecele, nici dansurile, nici florile şi nici zâmbetul nu reuşiseră să-l smulgă cruzimii şi să-i sădească în suflet un sâmbure de lumină. Nici profesorii mari pe care îi tocmise regele, nici vrăjitorii chemaţi pentru a rupe blestemul nu-i aduseseră vreun gând bun, iar părinţilor alinarea mult dorită. Tânărul prinţ îi ucisese pe toţi, fără milă, cu un zâmbet rău fluturând în colţul buzelor. Nici colindele copiilor, nici gânguritul unui prunc, nici cântecul unei păsări, nici căldura unei primăveri nu puteau răzbate până la inima neagră a prinţului.
În tăcere şi durere, regele şi regina se stinseră, înainte de vreme, de supărare. Astfel, trecură toamne, ierni, primăveri şi veri, iar prinţul, rămas doar cu bătrânul servitor, se distra cu aceleaşi vechi măceluri, devenind din zi în zi mai neînduplecat şi trist.

Bătrânul servitor nu-l părăsea nici o clipă, în ciuda chinurilor la care era supus. Trăia cu speranţa că într-o zi se va întâmpla o minune şi Prinţul Negru va putea fi, măcar pentru un moment, bun, frumos, curat. Abia în acel moment ar fi simţit că viaţa lui nu a trecut degeaba, că suferinţele lui nu au fost deşarte. Doar pentru asta mai trăia: pentru clipa în care blestemul s-ar putea rupe.

***

Căzuse o iarnă albă şi strălucitoare peste ţara în care prinţul răspândise o spaimă grozavă. Brazii împodobiţi împrăştiau în oraşe o lumină veselă iar vitrinele magazinelor străluceau încărcate de daruri, în seara geroasă de Ajun de Crăciun. Castelul cenuşiu şi înspăimântător, a cărui cumplită ameninţare nu o putea ascunde nici noianul de zăpadă, se profila ca o fantomă, învăluit în lumina lunii, pe fundalul unui cer sticlos, încărcat de stele. Prinţul stătea în sala mare şi îngheţată, privind în fundul cupei pline cu vin roşu, care, în razele înşelătoare ale lumânărilor, căpăta străluciri sângerii. Era gânditor şi nespus de trist. De mulţi ani se retrăsese în singurătatea acelei săli de marmură albă, urându-se din ce în ce mai mult. Încetase omorurile şi răutăţile, dar armura neagră în care se închisese nu avea încă nici o spărtură prin care să pătrundă o geană de lumină.

Când termina vinul din cupă, întindea doar mâna, cu un gest scurt şi fără să-şi ridice privirea, iar servitorul, strecurându-se ca o nălucă prin aerul îngheţat, îi umplea iarăşi pocalul, turnând dintr-o sticlă pântecoasă, de cristal. Deşi nu părea să regrete nimic din ceea ce făcuse, din când în când, în tăcerea sălii, se auzea câte un oftat greu, trimis înapoi de ecoul bolţilor de piatră. După ce-i mai umplu încă o dată cupa, bătrânul servitor îndrăzni, timid şi temător, un sfat:
- Măria ta, de ce nu ieşi la plimbare? Aerul rece îţi va face bine.

Furios, prinţul sări în picioare.
- Taci! tună el, izbind cupa de marmura pardoselii.

Vinul se răspândi printre cioburi, împroşcând podeaua, aidoma unei picături de sânge căzută în mijlocul petalelor fragede ale unui trandafir alb. Privirile negre şi rele ale tânărului fură atrase, ca de un magnet, de pata cea roşie, înflorită la picioarele sale. Pata tot creştea... creştea... se întindea, ameninţătoare, cuprinzându-i gleznele şi oprindu-l locului. Nu mai era vin, era sângele tuturor acelor fiinţe nevinovate pe care el le dăduse morţii. Şi în mijlocul acestei mări de sânge, părea că de sub dalele reci de marmură voci chinuite strigau neîncetat: "De ce ne-ai ucis, prinţe? De ce ne-ai ucis?" Şoapta devenea şuier, iar şuierul vaiet, iar vaietul tunet: "DE CE NE-AI UCIS, PRINŢE? DE CE NE-AI UCIS?"
- Gata! Încetaţi! Opriţi-vă! urlă prinţul, tremurând din toate încheieturile.

Deodată, ca prin farmec, totul încetă, aşternându-se o tăcere apăsătoare. Privi în jur, cu ochii măriţi de spaimă. Era prăbuşit pe treptele podiumului, cu mâinile încleştate pe braţele tronului rece din lemn scump. Se ridică apoi cu greu şi îşi duse o mână la frunte, încercând să respire profund. În faţa sa, credinciosul servitor, fără umbră de spaimă, îşi plecase capul nins de ani, aşteptând dezlănţuirea mâniei. Cupa spartă, din care se răspândise vinul purpuriu, nu mai era ameninţătoare. Sala era parca mai pustie şi mai îngheţată ca niciodată. Fusese doar o nălucire? Un vis urât? Cu o mână tremurătoare, Prinţul Negru îşi şterse de pe frunte picurii reci de transpiraţie. Se simţi, dintr-o dată, cumplit de singur şi de obosit.
- Da... răspunse el într-un târziu. Cred că ar fi mai bine să ies puţin.

Cu privirea rătăcită, tânărul coborî treptele, cu paşi rari, pornind către poarta castelului. Bătrânul îl ajută să-şi îmbrace haina neagră şi simplă şi apoi prinţul părăsi castelul, îngândurat şi palid. În urma sa, bătrânul zâmbi. Pentru prima oară... după câţi ani?

***

Prinţul Negru rătăcea, fără ţintă, prin oraş, frate cu întunericul şi prieten cu umbra grea, neştiut de nimeni. Nu-l supăra nici gerul aspru care-i muşca obrajii străvezii, nici îmbrăţişarea de gheaţă a zăpezii care-i înlănţuia gleznele. Mergea... mergea... mergea... încercând să îngroape în uitare glasurile care-l chinuiseră cu gemetele şi ameninţările lor. Privea la trecătorii care se grăbeau spre casă, cu mâinile înfundate adânc în buzunarele paltoanelor, şi gândea că a pătruns într-o cu totul altă lume. Nu recunoştea locurile, nu recunoştea casele... acestea nu puteau aparţine împărăţiei lui! Atmosfera de sărbătoare, zâmbetele de pe chipurile supuşilor săi... Unde era teama care plutea peste creştetele lor plecate, unde era tăcerea plină de spaimă şi tremurul de groază?
El, Prinţul Negru, era, poate, legenda groaznică a vechiului castel părăsit, către care nimeni nu avea curajul să se îndrepte şi în jurul căruia oamenii îşi clădeau o nouă viaţă. El era, poate, fantoma unui timp de groază, niciodată pomenit, dar blestemat pe ascuns. Se simţea obosit şi bătrân, bătrân de sute de ani... Ce stranie îmbrăcăminte aveau toţi acei oameni! Şi nimeni... da, nimeni nu-l privea, nimeni nu mai tremura în faţa lui, ca pe vremuri. Oare nu-l vedeau? Nu-l recunoşteau? Şi aceste steluţe care luminau din vârful stâlpilor înalţi... Oare de unde mai răsăriseră? Ciudat! Luna, deşi îl învăluia uneori în lumina ei, nu-i mai culca la picioare, ca în alte dăţi, umbra cuminte şi supusă. Era un om care îşi pierduse umbra, acoperită de munţii de victime pe care călcase întreaga lui viaţă.

Se opri să privească o vitrină strălucitoare. Cât timp stătuse închis în cruzimea-i de piatră fusese orb. Nu văzuse nimic din aceste minunăţii din împărăţia tatălui său şi nu simţise nimic din bucuriile vieţii. Fusese orb, surd şi împietrit. De după colţul străzii, apăru o fată, ţinându-şi de mână frăţiorul mai mic. Era sărăcăcios îmbrăcată, în haine subţiri şi peticite, şi avea întipărite pe faţă urmele unei profunde tristeţi. Micuţul, cu lacrimile îngheţate pe obraji, tremura într-un paltonaş rărit şi prea mare pentru trupul său firav, iar în mânuţa degerată de frig strângea, ca pe o comoară, o mingiuţă din cârpă, singura jucărie a unui copil sărman. Cei doi înaintau cu greu prin zăpadă îngheţată, iar cel mic se poticnea la fiecare pas, din cauza ghetelor mari şi rupte.
Dintr-o dată, băieţelul rămase cu gura căscată, ţintuit locului, cu ochii la vitrina mare şi bogată, încărcată cu jucării de tot felul, din colţul căreia sclipea un brad feeric, plin de globuri şi de luminiţe vesele.
- Uite! strigă piciul, am să-l rog pe Moş Crăciun să-mi aducă şi mie un trenuleţ, un ursuleţ... şi... şi...
Ochii lacomi ai copilului stăruiau pe fiecare jucărie în parte, aprinşi de poftă şi fascinaţi de strălucire.
- Şi ţie... ţie să-ţi aducă rochii şi pantofi, un palton... să fii şi tu la fel ca şi celelalte fete de vârsta ta! Tu eşti mai frumoasă ca ele! Tu trebuie să fii regina lor!
Fata încerca să surâdă, dar tristeţea îi fura surâsul înainte de a i se întipări pe chip.
- Moş Crăciun vine doar la copiii bogaţi..., atât avu puterea să rostească.

Prinţul simţi cum, din adâncul sufletului, i se urcă spre privirile aburite imaginea unui pom de iarnă şi a unui moş bun, care împărţea daruri copiilor cuminţi, undeva în îndepărtata sa copilărie... Cât trecuse oare de atunci? Fusese şi el un copil pur şi bun... cândva? De ce nu-şi putea aminti?
- Hai odată!
Cu un gest brusc, tânăra îl trase de mână pe frăţiorul său, care rămăsese cu privirile aţintite la frumuseţile vitrinei. Fetei i se rupea inima că trebuie să-i răpească micuţului chiar şi palida bucurie de a privi, dar ştia cât de mare îi va fi suferinţa de a nu avea, fie şi pentru câteva clipe, măcar una dintre acele jucării. La gestul ei, micuţa minge din cârpe alunecă în zăpadă şi se rostogoli până la picioarele prinţului, care privea uimit către cei doi. Copilul se smulse din mâna surorii sale şi alergă să-şi găsească jucăria pierdută.

Văzându-l aplecat pentru a-şi căuta mingea rostogolită undeva, în umbră, prinţul simţi cum se redeşteaptă în el pornirile crude şi voi să îl izbească în piept cu piciorul. Îi era poftă să audă oasele fragede zdrobindu-se sub forţa loviturii şi să vadă ţâşnind sângele. Dar în momentul în care voi să-şi ducă gândul la bun sfârşit, întâlni privirea senină, pură şi gingaşă a tinerei, care stătea, ninsă de lumina lunii, la numai doi paşi de el.
Dintr-o dată, ca lovit de fulger, tresări şi simţi că i se face frig. Nebunia se retrase, ca un melc în cochilia lui, înapoi, în amintirea rea din care venise. Fata rămase uimită. De unde apăruse, atât de brusc, tânărul acesta îmbrăcat atât de ciudat, înaintea ei? Prinţul se aplecă şi ridică mingea copilului, cumpănind-o în mâna-i albă, cu degete prelungi, apoi i-o întinse fetei. Ea luă jucăria, fără a spune o vorbă. Ar fi vrut să îi mulţumească, dar, nu ştia de ce, nu putea scoate nici un cuvânt. Deşi ar fi putut jura că mâinile lor se atinseseră, fusese mai mult o părere ce fluturase, pentru câteva clipe, în palma ei micuţă. În schimb atingerea ei îl făcu pe prinţ să se înfioare. Îşi dădu seama că tânăra este frumoasă ca o crăiasă din poveşti. Privirile ei pătrundeau tot mai adânc în privirile lui întunecate, spre suflet. Apoi zâmbetul ei, răsărit de dincolo de basm, îi sădi în inimă un câmp minunat de flori albe. Fata îşi luă din nou frăţiorul de mână şi, tot fără o vorbă, porni mai departe, aruncând, din când în când, câte o privire înapoi, spre tânărul care rămăsese înmărmurit, cu mantia fluturând, în mijlocul străzii.

Când cei doi cotiră pe o altă stradă, prinţul se rupse din vrajă şi porni, prin umbră, pe urmele lor. Nu după mult timp, ajunseră în faţa unei case negre, scunde, dărăpănate. Acolo intrară cei doi, fără a se mai uita în urmă. Ca împins de o vrajă, prinţul se întoarse la magazinul de jucării, de unde luă tot ce îşi putea dori un copil, lăsându-i vânzătoarei uluite câteva monede de aur greu, de o mare valoare, care fuseseră folosite cu trei veacuri în urmă.
În acelaşi fel, el cumpără haine şi pantofi pentru amândoi şi, semănând numai uimire în urma sa, se întoarse, încărcat de daruri, la casa care dormea, scufundată în întuneric şi tăcere. Aşeză la uşă toate cadourile, puse alături o pungă de galbeni, apoi se îndreptă, alergând, spre castelul său sumbru şi întunecat. De la o fereastră, din umbra, îl petrecură doi ochi albaştri, încărcaţi de lacrimi. De după perdeaua grea, tânăra văzuse totul. Fugi afară, cu gândul să îl oprească pe misteriosul tânăr, dar, ajuns[ în stradă, îşi dădu seama că nu mai era nimeni şi că pe zăpada proaspătă nu se vedeau decât urmele ei şi ale frăţiorului său.

***

Prinţul nu putu să alerge mult. Zăpada parcă îi atârna greutăţi de picioare, iar gândurile nu-i dădeau pace. Auzea din nou strigătele celor ucişi, dar vedea şi zâmbetul fetei, care-i lumina sufletul. Se opri pe podul pe sub care trecea, vijelios, un râu rece şi adânc, purtând pe valuri mici sloiuri de gheaţă şi îşi afundă privirea în apa cea tulbure. Prin faţa ochilor îi trecu, într-o clipă, toată viaţa lui tristă şi fără de milă şi îşi dădu seama, dintr-o dată de tot răul făcut.

Undele care curgeau repezi îl chemau spre ispăşirea pedepsei. Aplecându-se peste balustrada podului, se lăsă să alunece în râul care se învolbura la vale, în timp ce, în oraş, cocoşii începuseră să cânte.
Apa îl primi în îmbrăţişarea ei îngheţată, dar el n-o simţi. Simţea doar o rotire ameţitoare, care îi rupea veşmintele, care îl toropea, care-l adormea. Dar, pe fundul râului, îl aştepta un bătrân, cu pletele şi barba albă, care ţinea în mână un toiag din aur.
- Te cunosc! strigă prinţul, dar vocea i se transformă într-o şoaptă, ca o părere. Eşti bătrânul şi devotatul meu servitor.
Bătrânul zâmbi, iar zâmbetul lui bun se răspândi în apă ca o lumină.
- Da, mă recunoşti. Am fost, într-adevăr, devotatul tău servitor. Dar sunt mai mult decât atât. Eu sunt Duhul Binelui, care şi-a avut sălaşul pe Muntele Speranţei. Iar acum... aş vrea să-ţi spun o poveste...

Înfloreau merii atunci când a venit pe lume moştenitorul Împăratului Alb... Iar micul prinţ, curat şi pur ca florile de măr, creştea învăluit în iubire, ca şi copacul sădit la naşterea sa, drept, voinic şi mlădios. Micul prinţ nu ar fi făcut rău nimănui. Iubea florile, soarele, păsările, oamenii, alături de care se bucura şi suferea. Într-o bună zi, pe când prinţul avea doar şase primăveri trecute în cartea vieţii sale, Împăratul Alb porni la luptă împotriva Ştimei Răului, care sălăşluia în Peştera Neagră, la capătul lumii. Alături de el, am pornit şi eu la lupta şi am învins. Dar vrăjitoarea, cu ultimele puteri, a făcut farmece pe Muntele Speranţei, distrugându-l din temelii. Vraja, ajunsă în împărăţia craiului nostru, a coborât asupra mea şi a micului prinţ.Astfel, inima prinţului s-a împietrit şi a devenit crudă şi de neînduplecat. Mie mi-era sortit să rămân un umil servitor, mereu în preajma ta, mereu lovit şi chinuit şi fără putinţă de salvare. Acest blestem însemna, pentru o mie de ani, domnia răului asupra binelui. Totuşi, am putut să mai îndrept ceva şi am pecetluit în piatră sfârşitul acestui blestem. Vraja trebuia să se rupă în momentul în care tu vei fi făcut prima faptă bună din viaţa ta plină de ură şi sânge. Astfel, Muntele Speranţei sădise ultima sa nădejde: în zâmbetul de soare al bunătăţii. Iar tu ai rupt blestemul! Acum eşti din nou Prinţul Florilor de Măr, iar fapta ta a adus din nou binele în luptă dreaptă cu răul. Plângi, prinţe? Plângi, căci înseamnă că vraja s-a rupt pentru totdeauna. Vezi acest râu? Timp de 300 de ani a fost împietrit, ca şi inima ta. Acum, apele au ţâşnit vijelioase din piatră şi poartă pe unda lor binele în lumea întreagă.
...Iar acum, îngenunchează, Prinţe Alb al Florilor de Măr.
Uimit şi fericit, prinţul se lăsă în genunchi în faţa Binelui, plecându-şi capul.
- Iată, pentru că sufletul tău a triumfat în lupta cu răul, pentru cei 700 de ani de vrajă destrămată şi pentru înfruntarea dreaptă între bine şi rău, îţi dăruiesc viaţa. Du-te în lumea oamenilor, trăieşte frumos şi, mai ales, răspândeşte binele. Du-te şi uită anii cei negri de nebunie şi cruzime.
Duhul Binelui îl atinse uşor pe creştet cu toiagul înstelat, iar Prinţul simţi cum îl cuprinde din nou acel vârtej ameţitor, purtându-l, de data asta, spre viaţă.

***

Tânăra mai privea încă strada pustie... Cine să fi fost acel om ciudat, ca o nălucă a unei vremi trecute, care le adusese atâtea daruri scumpe şi apoi dispăruse fără nici o urmă? Dintr-o dată, răsună un strigăt alarmat, care se auzea dinspre podul de peste râul împietrit.
- Săriţi, oameni buni! Se îneacă un om!

Alergă, speriată, spre pod. De peste tot, oamenii se îngrămădeau, grăbiţi, să vadă minunea: râul se dezlănţuise la vale, prin nişte locuri unde fusese numai piatră goală. Câţiva bărbaţi tocmai scoteau la mal un trup nemişcat. Fata îşi făcu loc printre curioşi şi descoperi cu groază că trupul aproape îngheţat, întins pe zăpadă, era al lui, al tânărului îmbrăcat în mantie neagră.
- Nu e mort, e doar leşinat. Trebuie dus repede undeva la căldură! se auzi o voce.
La căldura unui foc zdravăn, tânărul începu să-şi revină. Prima imagine pe care o întâlni când deschise ochii fu chipul îngrijorat al fetei. Mâna ei strângea mâna lui fierbinte. Obrajii ei purtau încă urme de lacrimi, în timp ce ai lui dogoreau în flăcări.
- De ce ai vrut să faci asta? şopti ea, abia auzit.
- Nu ştiu, răspunse el. Poate pentru ca nu am iubit pe nimeni şi nu am fost niciodată iubit.

Peste puţin timp, când se îndreptau tăcuţi, mână în mână spre casă, el aruncă o ultima privire spre bătrâna ruină cenuşie a castelului, iar ochii, obişnuiţi cu contururile aspre, zăriră, în lumina clară a dimineţii, un nou miracol: mărul din curtea vechii cetăţi înflorise, alb şi pur, în prima zi de Crăciun.


Desenele au fost realizate de copiii de la şcoala cu clasele I-VIII Dacia, din Oradea, sub îndrumarea prof. Dana Sandru