În ţinutul de poveste al porţilor logodite cu cerul, arşiţa se instalase ca la ea acasă şi nu dădea nici un semn că ar vrea să plece. Stăpână absolută peste grădini, livezi, vii şi inimi, se juca nestingherită cu viaţa, sufocând orice idee jucăuşă de rod. Pârjolea iarba, chircea la sânul pământului florile cu buze arse de secetă, culca la pământ lanurile uscate de dorul ploii, reteza frunzele îmbătrânite înainte de vreme. Lacul devenea suflet şi se înălţa către cerul văduv de binecuvântarea norilor. Soarele aştepta cu lacrimi de foc pe obraz ivirea unei gene de umezeală, copt el însuşi în propria sa văpaie. Fântânile se retrăgeau în adâncul pământului, din zi în zi mai sărace şi mai ostenite. Căutând iluzia de răcoare a umbrei, gâzele se rătăceau printre ierburile foşnind uscat. Cosaşii, orfani de cântec, nu mai aveau puterea de a mângâia, ca altădată, strunele verii cu parfum de iasomie. Iar trubadurii nopţilor cu lună, greierii, căutau zadarnic printre frunzele triste un bob pierdut de rouă pentru a-şi alina setea. Păsările cerului se scăldau în ţărâna fierbinte, pe marginea drumurilor, năucite de căldură, la cheremul pisicilor. Dar până şi pisicile, îmbrăţişând câte un colţişor de pământ mai răcoros, în umbra gardurilor, preferau să se scufunde în nemişcare lenevoasă şi palidă. Vitele slabe se târau în fiecare seară spre casă de la păşunea pârjolită şi aproape golaşă, cu boturile uscate şi fierbinţi, căutând raţia de apă zilnică. Darul laptelui cu parfum de ierburi sălbatice se împuţina o dată cu apa fântânilor. Arşiţa rătăcise până şi zâmbetele oamenilor acestor locuri, până mai ieri calde şi senine ca o pâine aburindă. Jocurile copiilor tremură nesigur în aerul clocotitor şi devin descântece pure, care cheamă, pe înserate, o ploaie ce întârzie să vină.
***
În încremenirea fierbinte a asfinţitului, se aude un fluier, dulce şi binefăcător. Toată firea se răsfaţă, uitând de secetă şi de foamete. Tac şi copacii, uitând de vânt şi de roada puţină, tac şi lanurile toropite în valuri seci de spice, tac şi fântânile uscate. Vieţuitoarele vrăjite se rătăcesc de arşiţă şi visează. Parcă totul s-a întors la binefacerea zilelor de cântec când viaţa era dulce şi apa rece şi susurândă le mângâia gândurile.
Copilul lasă fluierul la o parte, iar ecoul doinei se prelungeşte ca o umbra de miere către pădurea adormită. Căluţul alb, darul primăverii înmugurite, îl priveşte rugător. Băieţelul oftează şi îi dezmiardă boticul fierbinte.
- Ştiu, Voievod, ţi-e sete! Nu am ce îţi da... Fântâna noastră a secat încă de ieri iar tata nu s-a întors de la izvorul din pădure. Spunea că s-ar putea să nici nu îl mai găsească azi. Mai rabdă şi tu. Acuş se face seară...
Voievod lăsă capul în jos, în resemnare mută. Băieţelul continuă: - Mi-a spus mie bunica... Vrăjitoarea secetei a închis ploile într-o peşteră în munte. Vrea să pună stăpânire pe noi pentru totdeauna, să ne facă sclavi. De ce nu sunt eu mare, Voievod? M-aş arunca în spinarea ta şi am găsi împreună temniţa, am răpune vrăjitoarea şi am aduce ploaia înapoi!
Căluţul alb tresări şi răscoli ţărâna cu copita.
- Da, Voievod, tu ai vrea să plecăm acum! Dar eu sunt mic şi nu ştiu drumul, iar tu, bietul de tine, abia te mai ţii pe picioare de sete. Poate mâine, dacă aduce tăticul apă de la izvor... Oftând încă o dată, copilul se îndreptă cu paşi leneşi către cerdacul învolburat cu pielicele de miel şi îşi afundă privirea în albastrul misterios al cerului.
O dată cu mângâierea primelor umbre ale inserării, carul ostenit îşi insinuă prezenţa zgomotoasă a osiilor în ograda nemişcată. Căluţul ridică privirea din tufa de liliac uscat, plin de speranţă. Băieţelul, din cerdac, studia tăcut obrazul bărbatului care cobora din car, cu gesturi moi, câteva butoiaşe umplute pe jumătate. Bărbatul zâmbi obosit şi trist şi îi răvăşi părul într-o mângâiere fugară, fără o vorbă. Adăpându-se cu sete din găleata sfertuită, Voievod strălucea argintiu în tăcerea serii, dezmierdat de palmele copilului, ca două aripioare moi şi calde. Mai târziu, la ivirea Luceafărului de seară, ciulindu-şi urechile către geamul deschis, căluţul prinse zvon de glasuri şoptite din taina odăii.
- Poate că mâine o mai fi o geană de apă la izvor - spune tatăl, cu lacrimi în glas. Dar poimâine? Dar peste o săptămâna? Mama oftează şi îşi trece degetele prin părul copilului adormit cu capul în poala ei.
- Om pleca spre alte zări mai bune... şopteşte ea, închizând uşor uşa în urma ei şi lăsând băieţelul scăldându-se fericit în lacul din vis.
***
Sătucul scufundat în somn respiră calm între dealuri, cu zâmbetul visului pe tâmplele arse. Dinspre pădure, o flacără vie şi sprinţară coboară în viteză spre sat, mângâind creştetele merilor chirciţi de dorul rodului, apoi iarba palidă de atâta arşiţă. Se opri sub o tufă de liliac veşted, în ogradă, să îşi domolească bătăile inimioarei, ciulindu-şi urechile împodobite cu ciucuraş ruginiu către geamul deschis. Tolănit leneş sub o frunză plecată, un greier toropit de căldură îşi drese puţin glasul pentru a-şi face simţită prezenţa. Veveriţa tresări speriată, gata s-o rupă la fugă. Greierul râse zgomotos şi ieşi pe poteca de raze din faţa cerdacului, mai făcu un pas, se împiedică de un fir de iarbă şi căzu lat în ţărâna argintie. Flăcăruia roşie, mai liniştită acum, îşi răsuci coada stufoasă în semn de întrebare. Gâza ameţită se adună de pe jos şi îşi scutură de tină fracul boţit, de artist itinerant, privind cu jale către rămăşiţele viorii sparte. - Asta e a treia pe care o stric săptămâna asta. Ştii? Pe prima am rupt-o în două acum vreo patru seri când am căzut de pe un fir de sulfină, pe a doua am spart-o în somn, am dormit pe ea şi am visat că mă băteam cu vrăjitoarea si acum asta! O să mă omoare rădaşca! A zis că alta nu-mi mai face şi să fiu atent cu a treia că e din lemn de trandafir cu fire de soare şi uite eu ce am făcuuuut!
Veveriţa pufni în râs şi deschise botisorul să spună ceva, dar greierul începu din nou: - Vai, vai, vai! Şi asta m-a facut să uit ce vroiam să îţi spun! Vezi, sunt un uituc şi un neatent! Nu putea să mă facă şi pe mine mama deştept şi plin de talent, a trebuit să îmi dăruiască memorie scurtă şi două mâini stângi. Deci... oare ce vroiam să spun? Hmmmm, ce vroiam? Tu ştii? Oare cine ştie? Nu ma poate ajuta şi pe mine cineva să nu mai uit atât? Sunt un împrăştiat, asta îmi spune toată lumea! Până şi furnica râde de mine, că uit versurile cântecelor şi cântă ea mai bine decât mine. Ah, gata, mi-am amintit ce vroiam să îţi spun. Bun venit! Te aşteptam! - asta vroiam să îţi spun!
Greierul zâmbi larg, în timp ce veveriţa răsuflă uşurată că a terminat de vorbit. - Mi s-a spus că e pregătit, rosti şi veveriţa. Trebuie să plecăm la drum. Nu mai e timp. L-ai trezit? - Eu? Credeam că tu trebuie să... Ufff, am uitat!
- Lasă, nu începe iar! Fuga, trezeşte-l, că pierdem vremea.
Greierul dispăru în intunericul odăii şi în câteva clipe apăru la geam o mutrişoară ciufulită de băieţel somnoros, care se freca la ochi şi căsca de mama focului. Pe pervaz, veveriţa trepida de nerăbdare.
-L-ai lămurit?
-Cine, eu?
Veveriţa îl privi pe greier mustrătoare.
-Of, of, of, numai eu trebuie să le fac pe toate! pufni greierul şi sări pe umărul băieţelului.
Acesta, încurcat în cămăşuţa de noapte albă ca laptele, buimac de somn, nu ştia prea bine ce se întâmplă cu el. La început, nu îi veni să creadă că vieţuitoarele grădinii şi pădurii îi vorbesc şi că le poate înţelege, dar apoi veveriţa cea înţeleaptă îl lămuri:
- E o noapte magică, dragul meu. Tu eşti cel chemat să aducă ploaia ascunsă adânc în munte.
- Eu?? Dar sunt doar un copil! Nu sunt Făt Frumos, nu am puteri magice şi, în plus, nici nu ştiu cum să ajung acolo, pe munte, unde sunt închise ploile! Şi apoi vrăjitoarea...
- Te înşeli, dragul meu. Tot ce e mai magic pe lumea asta se află în inima ta. Puritate, bunătate şi cântec. Drumul o să ţi-l arătăm noi. Trebuie să ne întoarcem până în zori!
- Cum o să ajungem? Muntele e aşa departe!
- Lasă asta în grija mea! se auzi o voce gravă şi caldă, de undeva de lângă fântâna secată.
Învăluit în mantia de platină a razelor de lună, în mijlocul ogrăzii poleite cu vrajă, stătea o făptură neînchipuit de frumoasă, acoperită de irizaţii sidefii. Trupul puternic, de cal viguros, de munte, tresărea albăstriu. În mijlocul frunţii, un corn delicat şi lung se răsucea spre înălţimi, arzând alb. Două aripi, diafane şi orbitoare, gata de zbor, se încordau tremurătoare pe umerii creaturii de vis. Copilului nu îi venea să-şi creadă privirilor. Unicornul răscoli ţărâna cu un gest scurt, atât de familiar băieţelului.
- Voievod?
Creatura râse în acorduri lungi, de violă.
- Eu sunt Voievodul Unicornilor din Valea Poveştilor Apuse, spuse el. Şi da, Voievodul tău. Aşteptam să se facă timpul...
- Bine, bine! se auzi glăsciorul micuţ al veveriţei. Vă mai povestiţi şi pe drum. Acum trebuie să ne grăbim. Nu uita să îţi iei fluierul - îl sfătui ea pe băieţelul care escaladase deja pervazul înalt.
***
Zburau deja de mult timp, sau poate doar de o clipă, prin aerul răcoros al înălţimilor. Conturaţi pe cerul de cleştar, îmbrăţişaţi ocrotitor de lumina lunii, unicorn şi călăreţ păreau numai o iluzie tăcută a celui mai frumos vis de vară. În jurul lor, stelele se prindeau în hore şi clipeau complice, iar adierea caldă a nopţii îi purta înainte cu o viteză ameţitoare. Copilul simţea aripile largi încordându-se să prindă imensitatea vântului şi, pe obraz, fugară, mângâierea văzduhului îmbătător. Agăţată temeinic de cornul strălucitor al creaturii magice, veveriţa scruta temerar orizonturile şoptind, din când în când, ceva la urechea ciulită a unicornului. În buzunarul de la piept al copilului, îmbrăţişând strâns fluierul tăcut, greierul strângea puernic din ochişori, tremurând ca varga.
- V-am spus sau nu v-am spus? Cred că am uitat! Înălţimile nu prea îmi fac bine. De aia am căzut de pe firul de sufină. Ameţesc îngrozitor! Trebuia să rămân acasă! Nu trebuia să vin cu voi! Of, of, unde mi-a fost capul? Mi se face răăăăău! Şi am uitat să vă spun... Şuierul curenţilor astrali acoperi curând glăsciorul panicat al greierului, deşi acesta vorbea fără oprire, ca o moară neobosită de gânduri panicoase. Curând, unicornul se lăsă în zbor planat, lin, către creştetele brazilor poleiţi de lună care înconjurau, ca o cunună, vârful semeţ şi cărunt de zăpezi tărzii al Muntelui. Cu respect şi înclinări sfioase, brazii le făcură loc călătorilor în îmbrăţişarea pădurii. Aterizară într-un luminiş tainic iar arborii îşi dădură mâna deasupra creştetelor lor, închizând pe dinafara templului de cetină lumina atât de binefăcătoare a lunii. Orfan de razele de platină, nici Voievod nu mai stălucea sub poala nopţii dintre brazi.
- Acum e rândul tău, greieraş! răsună timid din întuneric vocea veveriţei înţelepte. Trebuie să cânţi pe limba gâzelor, să chemi licuricii în ajutor, să ne lumineze drumul. - Să cânt cu ce? întrebă greierul, ceva mai plin de curaj acum, că simţea apropierea pământului binecuvântat, deşi se afla încă ghemuit în buzunarul copilului. Mi-am spart scripca... aiuritul de mine.
- Uită-te mai bine, e chiar spartă? spuse veveriţa, râzând scurt.
Greierul ieşi binisor din buzunarul băieţelului, ţinând în mânuţe, uluit, o vioară splendidă, nou nouţă, pe care mai mult o ghicea prin pipăit decât o vedea.
- Cum se poate? Doar ai văzut si tu când m-am împiedicat de firul ăla de iarbă, deşteptul de mine, că nu casc bine ochii pe unde calc, cred că am nevoie de ochelari şi cine l-o fi pus pe ăla să îmi pună piedică şi am căzut peste vioară şi...
- Gata! Lasă vorbitul şi pune mâna pe arcuş, trubadurule! În noaptea asta orice e posibil! spuse veveriţa, categorică.
Atraşi de acordurile dulci pe care greierul le revărsa din vioara minunată, spre surprinderea lui, din toate colţurile pădurii se adunară în luminiş licurici multicolori, sclipind jucăuş printre cetini. Hore de basm se desenau în spirale nesfârşite, iar jocurile de-a prinselea şi dansurile sprinţare incendiară taina poienii dintre brazi cu râset de lumină şi culoare. Un Univers întreg se coborâse să danseze în jurul călătorilor uimiţi şi îmbătaţi de atâta frumuseţe. Până şi unicornul, strălucind tainic în irizări de curcubeu, îşi pierduse privirile şi inima în feeria zumzăitoare a lămpaşilor pădurii. Numai veveriţa cea înţeleaptă, după câteva clipe de rătăcire tăcută, dădu glas grabei de a-şi duce la bun sfârşit căutarea. Ca la un semn, licuricii se aşternură de-o parte şi de alta a potecii ascunse la picioarele călătorilor, care porniră înainte sub binecuvântarea luminii, conduşi de inspiraţia magică a greierului trubadur. - Orice ai face, îi şopti veveriţa copilului, făcută colăcel pe umărul lui stâng, nu privi vrăjitoarea în ochi. Au să îţi pârjolească sufletul imediat ce te vor cuprinde în încleştarea lor de foc blestemat!
- Aici ne oprim, spuse unicornul. Uite, vrăjitoarea doarme la gura peşterii, dar se va trezi curând... Ne-a simţit deja.
Alaiul de lumină se opri înaintea unei peşteri întunecate, dinspre care răzbătea spre pădure un geamăt slab şi clocotitor. Greierul, ascuns din nou în buzunarul de la piept, tremura năprasnic.
- Auzi, auzi... ce mai sforăie, ce mai sforăie spurcata!
Dintr-o dată, o umbră înaltă şi uscată se lungi dispre gura peşterii către înălţimile încremenite ale Muntelui şi un glas şuierător şi aspru le răni auzul.
- Şşşşşşşştiu de ce aţţţţţţţi venit! Dar nu aveţţţţţţţţi nici o şşşşşşşşansă, nici o şşşşşşansăăăă!
Un râs sarcastic bubui dinspre peşteră ca o avalanşă de foc, iar călătorii fură cuprinşi de o fierbinţeală sufocantă. Abia respirând, veveriţa înţeleaptă îi şopti copilului:
- Nu te teme, dacă nu o priveşti în ochi nu are putere asupra ta! Tu eşti puritatea ploii de vară, pe care ea nu a putut să o întemniţeze. Nu te teme!
Cu zgomot înnebunitor de incendii de codru, vocea înspăimântătoare continuă, din înălţimi:
- Numai eu am puterea de a desfereca porţile, numai eu am vraja lanţurilor, iar voi nu o veţi putea stăpâni niciodată!!!!!! Hahahahahaaaaaaa!
- Cântă, copile, ia fluierul şi cântă! şopti veveriţa. Cântă până nu e prea târziu! Va topi lumea cu văpaia răutăţii ei nestăvilite!
Copilul închise ochii şi duse fluierul la buze. Degetele alergau singure, ca într-o vrajă, peste trupul armonic, dând naştere unei melodii nemaiauzite, care cotropea încet toată firea cu mângâierea sa feerică. Băiatul nu cânta numai cu răsuflarea şi degetele, ci cu sufletul, cu fiecare bătaie de inimă, cu toată fiinţa lui, cu toată bunătatea lui. Cântecul povestea despre fiecare floare, despre fiecare fir de iarbă, despre fiecare mugur însetat, despre fiecare spic de grâu, despre fiecare fântână binecuvântată, despre fiecare albină, fluture, cosaş, greiere, despre dimineţi cu rouă şi paşi desculţi printre ierburi, despre râset şi viaţă... Povestea despre puritatea cerului albastru după o ploaie de vară şi despre râsul curcubeului peste orizonturi... Povestea şi iar povestea şi nu şovăia, nu se oprea, descânta şi cânta, râdea şi plângea...
- NUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUU! un răcnet înfiorător spintecă orizonturile iar umbra nefastă căzu secerată, zvârcolindu-se într-un dans nebun. NUUUUU! Nu asta!!!!!!!!!!!!!! Nu aşaaaaaaaa!
Copilul continua să cânte cu ochii închişi, cântecul ploii, cântecul vieţii, în timp ce vrăjitioarea, din ce în ce mai împuţinată la trup, nu se putea opri din jocul dement.
- Nu dansul ploiiiiiiiii! Nu cantecul ei!!!!!! urla vrăjitoarea, fără să înceteze dansul, prinsă în vraja lui. NUUUU!
Pământul prinse a urui şi a vibra sub picioare şi geamătul slab din măruntaiele muntelui deveni vuiet, vuiet din ce în ce mai puternic şi mai plin de viaţă. Apoi, peste dansul bătrânei uscate, cu plete de foc, erupseră, din gura peşterii, descătuşate, hergheliile norilor, scuturându-şi în vântul dulce coamele de răcoare şi izbucnind fericite spre cer. Fiecare pas al lor, strivind sub copite de umezeală trupul meschin al vrăjitoarei înnebunite, muşcând din stâncă, topea fără preget conturul fumegând al secetei aspre. Într-o clipă, sau într-o veşnicie, la gura peşterii negre nu mai stăruia decât o pată neclară, întunecată, din care focul plecase pentru vecie. Pe cerul îmbujorat de stele, hergheliile ploii dansau scăldându-şi trupul gol în argintul şovăitor al lunii. Peste toate, cântecul copilului, devenit dulce şi fericit, alina orice rană şi durere.
***
- Dănuţ, trezeşte-te, dragul meu! Vino să vezi ce frumos plouă afară! Plouă, în sfârşit! Gata cu seceta! glasul mamei sună clopoţei fericiţi la urechea copilului adormit. Vino să vezi! Totul a înverzit din nou, peste noapte!!!!!
Băieţelul sări din pat şi alergă la fereastră. În culcuşul de puf şi de vise, o flăcăruie roşie, înfăşurată în coada stufoasă, continua să rătăcească în voie prin ţinutul de vată al somnului, făcută colăcel la încheitura pernei.
Şi în timp ce privirea copilului dezmierda plină de înţelesuri spinarea căluţului alb care se răsfăţa în ploaia răcoroasă, sub o frunză plecată a liliacului înviat, un greier leneş, tolănit pe spate în centrul atenţiei unui grup de furnici admiratoare, legăna calm în mâna întinsă odihnitor pe un mugur proaspăt vioara nouă şi scânteietoare.
- Şi să vă spun, dragele mele, să vă mai spun o dată... Am apucat vrăjitoarea de păr şi aşa am târnuit-o de nu s-a văzut! Când am terminat cu ea, nu mai era din ea decât ecoul arşiţei trecute! Auuuuuuuuuu! Mi-a scăpat din mână şi s-a spart! Ufffff, şi ce mândru eram de vioara asta! Azi noapte mi-am făcut-o dintr-o ramură de alun fermecat din Poiana Zorilor! Pai altfel cum era să chem urşii când am ajuns la vrăjitoare? Unde plecaţi? Staţi! Nu mă părăsiţi! Am uitat să vă spun cum l-am salvat pe Dănuţ!