Icoana

Locul în care stătea icoana aşezată era locul cel mai curat din casă. Sus, la răsărit, în colţul din dreapta, sau cât mai aproape de acesta. De acolo privea Maica Domnului, un sfânt, Isus sau Sf. Gheorghe ucigând balaurul. Pe toţi ai casei îi veghea, să le fie bine, sau ori de câte ori aceştia îşi ridicau ochii fără cuvinte să le mai vină oleacă de putere. Fără să fie un loc tainic, în spatele ei se aflau lucruri cu care nu umbla toata familia. Nuuuu. Întâi ca era sus şi copii nu puteau ajunge, iar pentru restu, era un loc de unde nu puteai fura că te vedea Domnu. Trebuia să fii de-a dreptu un nelegiuit să faci aşa ceva. Aşadar, acolo îşi ţineau uneori femeile micile lor averi în aur, dacă aveau, sau alte chestii de valoare, poate uneori şi bani. Pe lângă icoană se afla la loc de cinste busuiocul şi sticluţa cu aghiazmă de la Bobotează, o scrisoare de când era nenica pe front, i se vedea un colţ, pe care bunica o mângâia şi plângea, flori de crăiţe uscate din vară, să se mai sperie păienjenii şi alte alea... De Crăciun, Paşte sau altă sărbătoare dacă ai fost la biserică şi te-ai împărtăşit ai adus şi acasă câteva bucăţele de anafură, apoi tot la icoană le puneai să ai de o boală, de un animal cu fătare grea, tot acolo era oul de paşti, cel cu noroc, rămas întreg după ciocniri, până la anul viitor. Acolo şoarecii nu ajungeau. Uneori, copil fiind la Enisala, mă întrebam cum de pot sta acolo atâtea lucruri? Sub icoană era candela pe care femeile aveau grijă să o aprinde la sărbători ca să îşi aducă familia minte de morţii ei Moise, Catinca, Tănase, Ioana, Măxinel, Chirică, Onel, Solonia, Areta şi mai punea şi hârtia de pomelnic pe care o citise preotul la biserica în acelaşi scop. Icoana mai era împodobită cu mici perdeluţe, dantele, panglici sau ce îi venise femeii mai bun la îndemână pentru a o decora.

Când spăla rufe începe cu ce era de la icoană ca să fie tot timpul albă şi curată. Icoana era un punct în casă în jurul căruia se învârteau multe. Rugăciune în genunchi seara şi dimineaţa, închinatul şi făcutul crucii cu ochii la ea de câte ori în toiul zilei era nevoie, mai ales iarna când se stătea în casă, de câte ori ţi se zbătea un ochi, sau vreun copil era deocheat şi plângea prea mult, apoi să ştiţi că acolo îl duceau femeile, sub icoană. Se zicea uneori că se făceau şi farmece, dar eu nu ştiu. Vorbeau femeile de icoane minune care plâng, de altele în care creşte dintr-o dată o lumină vrăjită, de unele în care se mişcă privirea sfântului, în care Isus plânge pentru oamenii pe care i-a mântuit, dar ei tot răi sunt şi altele şi altele. Bunica avea un perete întreg de icoane, dar după mine nici una nu face minuni. Eu credeam că le aduna să găsească una de acest fel. Ea spunea că omul trebuie să aibă cât mai multe icoane ca să alunge duhurile rele. Moş Bobin, felcerul, cel care îşi aruncase beat fiind un copil în foc, avea o cameră întreagă, dar eu vedeam că tot degeaba că era aşa de urââât, că deşi se dădea bun, tot rău era. Avea gura rânjită şi îşi arăta dinţii stricaţi de speria copii, nu alta! La bunica în camera figurile sfinţilor erau înţepenite, împodobite cu tot felul de lucruşoare.

De Paşti nu mă prea uitam la ele, dar de Crăciun avem mai mul timp şi le examinam cu atenţie, mai ales că ar fi trebuit să dorm după amiază. Eram un copil care nu voia să doarmă după amiază cu nici un chip. Când am învăţat că nu trebuie să-i deranjez pe ceilalţi la somnul de siestă, săteam liniştită cu ochii pe pereţi. De carpetă mă plictisisem şi atunci mă uitam cu atenţie la fiecare linie din tabloul icoanei. Credeam că o să mă fac pictoriţă, dar imaginile din icoane nu îmi prea plăceau. Prea adesea erau imperfecte şi nu aşa cum supuneau mama, bunica şi mătuşa că sunt sfinţii şi icoanele lor. Când cădea o icoană de pe perete ştiam că trebuie să vină o nenorocire. Iar de era primită cadou era ţinută la sfinţit în biserică o lună încheiată. Cică diavolul cel viclean putea să stea în ea, să păcălească oamenii, să ia înfăţişare de sfânt şi să facă rău, trebuia curăţită la biserică prin slujbe şi apoi era dusă şi pusă pe peretele casei. Altfel nu era icoană şi nu sfinţea casa şi locul. Odată cineva povestea cum o biserică ardea şi nu a putut fi stinsă decât cu lapte de la o măgăriţă şi cu o icoană adusă la fata locului, zău că aşa a fost! Flăcările se făcuseră hăăăt până la turla mare şi cu cât aruncai apă, cu atâta lua foc mai tare. Atunci a venit o femeie cu o icoană care făcea minuni şi cu o sticlă cu lapte şi focul s-a stins. Icoana au luat-o apoi la episcopie. Femeia era din neamu nostru şi nu se prea vorbea de bine de ea. Avea vise, ghicea, vindeca de una de alta, sau lega şi dezlega... Da, zău că aşa a fost cu biserica. Dacă nu era ea cu icoana aceea, cine ştie, poate ardea tot satu!

Icoana căsătorea, îngropa morţii şi trăia cu vii. Ei îi ofereau oamenii ce aveau mai bun şi îi cereau puţină alinare. Şi vorbele lor spuneau asta: „Bun de pus la icoană" se spunea despre sufletul cuiva, „icoana de închinat nu e cutare", despre cineva cu greşeli, sau, trebuie să facă treabă că „nu e de pus la icoană" se spunea despre nora cea tânără. Dar în biserică icoanele spuneau povesti. Unele mai blânde cu oameni făcând tot felul treburi, cu scene din viata lui Isus şi moartea lui, sau mai înfricoşătoare, cum era aceea de la uşă cu iadul în flăcări, cu furci şi cu ucigă-l-toaca-cel-urât... erau ca viaţa, numai că oamenii nu prea semănau cu noi. Nu ştiu de unde erau, cică de la Ierusalim! Pe unde o fi asta! Cupola bisericii avea stele pe care eu le vedem ziua. Am întrebat-o pe Buna. De ce sunt stele acolo? Şi mi-a spus ca noaptea sunt pe cer şi ziua se ascund în cupola bisericii şi de aceea nu le vedem. Atunci, oare oamenii şi vietăţile din icoane nu cumva ies noaptea şi sunt printre noi? Şi uite aşa am spus eu odată povesti copiilor de pe uliţă şi m-a certat mama. Să nu mai spui bazaconii copiilor, despre sfintele icoane ca mă supăr rău! S-o supăr, oare, pe mama, de sfintele sărbători? Merita?