Detest Crăciunul şi industria care l-a acaparat. Mă calcă pe nervi toate nimicurile mirifice din jurul construcţiei ăsteia. Pur şi simplu nu-mi place. Povestea e atât de uzată, de întinsă şi de cusută la loc, încât atârnă ca o haină veche de care ţi-e ruşine, dar pe care trebuie, vrei nu vrei, s-o îmbraci an de an fiindcă aşa e spectacolul, scenariul n-are voie să se schimbe. Eşti nevoit să deschizi nenorocitul ăla de dulap plin cu ninsoare liniştită, globuleţe şi luminiţe, steluţe şi bombonele expirate, învelite în staniol strălucitor, lumânărele şi fundiţe, săniuţe şi beteală, portocale şi mingiuţe, ciorăpei şi porci pârliţi, şoriceii de pluş şi şoricul sărat. Toate obiectele astea diminutivate, îndulcite, înmuiate, dar cu atât mai pregnante, scoase în evidenţă cu forţa, mă dezgustă. Dintre ele îţi scoţi resemnat haina de sărbătoare şi, după ce-ai pus-o pe tine, potrivindu-ţi un zâmbet regulamentar în oglindă, bagi mâna în buzunarul stâng de unde, ura, scoţi maşinuţa de produs bucurie. La copii, la sărmani, la orfani, la bătrâni, la cerşetorii din metrou şi colindătorii de la uşi, la gunoierii care vin să-ţi ureze "sărbători fericite şi tradiţionalul la mulţi ani!!!".
Detest Crăciunul când sunt umplut cu toată pleiada de patetisme călduţe, imagini fulgurante cu micuţi fericiţi alergându-se în jurul pomului, dând drumul la trenuleţul electric în timp ce tatăl îşi fumează pipa în fotoliul de piele şi citeşte ultimul roman al lui Dan Brown, iar mama, îmbujorată de căldura din bucătărie, înfăşurată faraonic în şorţul curat-parfumat-apretat, îşi freacă mâinile ambetată de armonia casei din care mai lipseşte doar pisica adormită pe televizorul cu ecran plat. Şi alte imagini la fel de fulgurante cu micuţi necăjiţi de această dată, încălţaţi cu cizme rupte sau chiar păşind cu tălpile goale pe dalele reci ale câte unei gări, oprindu-se deasupra unui canal aburind sau lipindu-şi năsucurile curgânde pe vitrina câte unui magazin de bunătăţuri mic-burgheze. Şi unele, şi altele dintre imaginile astea încearcă să-mi intre pe sub piele, să-mi activeze mila sau zâmbetul. N-au cum. Pielea mea e tot mai groasă.
Detest Crăciunul pentru că nu am parte de el. Partea care ajunge la mine este un îndemn blând şi un pumn în gură: Cumpără! Nu vreau să mai cumpăr nimic. Cu atât mai puţin un Crăciun.
Eu şi prietenul meu nu găsim Kremlinul şi nici nu vrem asta
Mă simt ca un bou răsuflând cald când trec pe Magheru şi casc gura la beculeţe şi din gură îmi iese aburul alb şi aburul miroase a tutun stătut. Doar că eu n-aş fi putut să suflu peste pruncul Iisus. Mi-aş fi întors capul meu de bou şi-aş fi mestecat mai degrabă nişte paie. Nu suport să-mi miroasă gura, mai ales în faţa lui Dumnezeu. La Judecata de Apoi o să am grijă să mestec gumă antitartru.
Vorbesc cu prietenul meu Erofeev şi el îmi aduce aminte de îngeri. Şi îngerii chiar coboară o vreme şi mă privesc cu milă, foarte puţin cu dezgust (până la urmă chiar naturile pure ajung să se plicitisească de ele însele). Nici măcar nu vorbesc cu mine, îi zic lui ce să-mi zică mie:
Venicika, las-o tu pe tuşa Klava în seama noastră şi spune-i o vorbă-două de blândeţe, de reconciliere băiatului ăstuia.
Cum în seama voastră, măi, îngerilor? întreabă E. Şi de ce tocmai pe tuşa Klava?
Uite-aşa, în seama noastră! Pe tuşa Klava! Hai, Venicika, lasă măscările, du-te, du-te, spune-i.
Dar prietenul meu Erofeev e deja prea beat şi nu găseşte de fel Kremlinul în iarna asta. Şi bine face. Îl ţin de braţ, ne ferim de stâlpi, ne liniştim unul pe altul şi prin liniştea noastră tot alunecă îngerii ca pe gresia udă.