Nu-l mai văzusem de destul de multă vreme, fiica lui îmi spusese că avusese unele probleme de sănătate, aşa încât am fost surprins să dau peste el tocmai în faţa bloculeţului în care locuia. De data asta părea în plină formă, îmbujorat la faţă, proaspăt bărbierit. În mod surprinzător pentru o zi obişnuită a săptămânii, era îmbrăcat la patru ace, într-un costum de tweed, cu vestă. Pantofi lustruiţi. Avea o alură distinsă, redevenit intelectualul fin care era în realitate, nu electricianul în salopetă care fusese ani de zile, trimis de comunişti la "munca de jos". La buzunarul de la piept, purta o batistă asortată cu cravata. Nu-l mai văzusem aşa decât la ocazii. Ca de exemplu, în copilărie, momentul de suflat în lumânările de pe tort, de ziua fetei lui, când, pentru scurtă vreme, se amesteca cu noi, copiii. Singurul lucru care mi s-a părut schimbat la el era părul - aceeaşi coamă leonină dintotdeauna, acum însă complet căruntă.
Am vrut să mă opresc să-l salut şi să schimb câteva cuvinte cu el, dar n-am avut cum. Deşi stătea pe loc, uitându-se cu interes la feţele oamenilor, nu m-a recunoscut. Părea uşor dezorientat. L-am urmărit cu privirea când am trecut pe lângă el, doar-doar mă va vedea. Am înclinat uşor din cap, rostind un "Bună ziua" şoptit. Nu mi-a răspuns. S-a aplecat să verifice cum îi stătea batista de la piept, apoi să-şi scuture câteva fire imaginare de praf de pe reverul hainei.
Mă mai întâlneam cu soţia lui, o doamnă foarte energică, care purta pantofi bărbăteşti, şi care mergea încoace şi încolo, pe unde avea treabă, cu paşi mari, apăsaţi. De fiecare dată ne opream să schimbăm câteva vorbe, după care ea era întotdeauna prima care-şi lua la revedere, plecând grăbită mai departe, de obicei cu câte o sacoşă în fiecare mână, în caz că ar fi nimerit la vreo coadă unde "s-ar fi dat" ceva - ouă, unt, poate chiar brânză, cine ştie.
Mi-am văzut de treabă, şi, la întoarcere, după vreo jumătate de oră, l-am găsit tot unde-l lăsasem şi prima dată. Se învârtea fără un scop anume prin faţa uşii de intrare, parcă i-ar fi fost frică să se îndepărteze, dar neavând chef nici să intre înăuntru. Din când în când îşi mai verifica ţinuta, ca nu cumva să se fi deranjat ceva. Privea apoi cu interes, oarecum mirat, spre oamenii şterşi, cenuşii, care treceau pe lângă el. A fost ultima noastră întâlnire. Un domn elegant, distins, uitându-se la lumea tristă care-l înconjura.
(Bucureşti, decembrie 2018)