Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Crăciun  Sageata  Poveşti de Crăciun la LiterNet

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Crăciun pisicesc


Mihai Vasilescu

24.12.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Miţu se născuse în primăvară şi, în numai cele câteva luni de viaţă, făcuse atâtea prostioare încât până şi mama pisică, destul de răbdătoare de felul ei, ajunsese să îi "scarpine" blăniţa destul de des în ultima vreme. Se suia pe perdele şi apoi nu mai putea să se dea jos, dărâma vaze şi bibelouri, îşi ascuţea ghearele de fotolii şi canapele, intra prin toate cotloanele, mai ales acolo de unde nu mai putea să iasă, pe scurt, era cel mai neastâmpărat pisoi din oraş. O dată, a stat mai bine de cinci minute închis în frigider, de a strănutat pe urmă vreo două săptămâni. Norocul lui că l-au găsit stăpânii repede, că altfel ajungea cub de gheaţă, cu carnaţii din care se înfrupta cu tot.

Ştiind acum cu cine au de a face, apropierea Crăciunului îi cam speria pe toţi ai casei. Se tot vorbea de pomul de iarnă şi de o mie de boroboaţe pe care Miţu le-ar putea face şi care ar putea să afecteze, într-un fel sau altul, brăduţul.

Fiind primul Crăciun din viaţa sa, Miţu era tare curios să afle ce-i cu toată tevatura creată în jurul bradului. Brazi mai văzuse el, pe afară, şi nu i se păruseră ieşiţi din comun. Mama îi povestise, însă, că acest pom nu seamănă cu nimic din ceea ce ştia Miţu de pe afară. Îi spusese că în loc de conuri, în acest brad minunat creşteau tot felul de globuleţe colorate, de sticlă, bomboane, dulciuri, lumânări şi o grămadă de luminiţe vesele.

Auzi - să crească bomboane în pom! Cine a mai pomenit aşa ceva? De aceea, pisoiul abia aştepta să vină Crăciunul şi să vadă şi el minunea. Dar - dezamăgire! În seara de Ajun, când ştia el că trebuia să apară bradul-minune, uşa de la sufragerie îi fu închisă în mustăţi de către stăpâni. Aşteptă cu răbdare, întins ca o plăcintă în mijlocul holului, să se deschidă uşa, dar zadarnic. Din când în când, câte unul de-al casei mai ieşea sau mai intra în încăpere dar, văzându-l încordându-se ca un arc, gata să o zbughească în sufragerie, închidea cu grijă uşa în urma lui, spunându-i:
- Nu, Miţule! Gata cu prostiile! Ce, tare ţi-ar mai plăcea ţie să dai bradul jos, nu-i aşa? Las' că te cunoaştem noi, domnule motan. De asta n-ai să intri în sufragerie cât durează sărbătorile, ai înţeles?

Miţu rămase nedumerit. Cum adică, să dea bradul jos? Păi nu avea rădăcini? Afară se urcase în tot soiul de pomi, şi mai mici, şi mai mari, dar nu dărâmase nici unul! Ce fraieri sunt şi oamenii ăştia! Ei nu ştiu că orice copac care se respectă stă bine înfipt în pământ, de nu ai cum să îl smulgi din rădăcină, oricât te-ai strădui?

Faptul că i se interzisese categoric să intre în sufragerie, ba chiar i se şi trântise uşa în bot, îl făcu de zece ori mai curios şi îl ambiţionă şi mai tare. Ei, şi? Ce dacă nu are voie să intre? Lasă că o să reuşească el cumva să se strecoare clandestin pe uşă. Aşa că îşi continuă pânda, dar, de data asta, ascuns sub bancheta din hol.

Din sufragerie se auzeau cântece vesele şi hohote de râs. Dacă râd stăpânii, înseamnă că e rost de joacă, drept pentru care Miţu se necăji şi mai tare. Cum adică, se jucau fără el? Începu să îşi mişte coada, nervos.

Dar chiar dacă aşteptă multa vreme, tot nu reuşi să prindă un moment prielnic în care să se strecoare în încăpere, chiar dacă stăpânii tot intrau şi ieşeau. Când se deschidea uşa, Miţu îşi lungea gatul şi, de vreo două ori, reuşi chiar să vadă, pe fugă, bradul încărcat de lumini multicolore, care strălucea mai ceva ca zăpada de afară în razele soarelui.

Totuşi, avu şi puţin noroc. Uşa rămase întredeschisă pentru câteva minute şi atât îi trebui. Aproape târându-se, cu burtica lipită de podea, băgă întâi o mustaţă în sufragerie, sa vadă dacă nu îl paşte vreun pericol. Apoi, văzând că nimeni nu este atent la ce meştereşte el pe la uşă, se strecură, tiptil, pe lângă perete şi alunecă, nevăzut şi neauzit, până sub fotoliu. Imediat după ce ajunse în ascunzătoare, cineva observă că uşa este crăpată şi o închise la repezeală, spunând că... bine că n-a intrat nici o pisică. Deci nu îl văzuseră. Miţu răsuflă uşurat şi, din întunericul care domnea sub fotoliu, începu să inspecteze, interesat, sufrageria.

Erau aprinse toate luminile şi, în mijlocul camerei, masa întinsă era încărcată cu tot felul de bunătăţi, la care Miţu nici măcar nu ar fi îndrăznit să viseze vreodată. Erau acolo tot felul de mezeluri - cârnaţi, caltaboşi, tobă, piftie - brânză şi caşcaval, sarmale, iar motănelul ghici după miros că undeva trebuie să fie şi friptură. Şi, fără să vrea, începu să înghită în sec.

Curând, pofta deveni atât de chinuitoare, încât îi venea să sară din ascunzătoare direct pe masă, să-şi bage boticul în toate farfuriile şi platourile şi să se înfrupte pe săturate din toate minunăţiile de acolo. Dar ştia că nu avea voie să iasă la lumină, pentru că ar fi fost imediat înşfăcat de ceafă şi dat pe uşă afară.

Ca să îşi ia gândul de la mâncare, începu să îşi facă ochii roată prin sufragerie. Din cauza poftei, aproape că uitase de pomul de Crăciun. Dar când dădu cu ochii de el, rămase cu botul căscat de uimire. Era de mii de ori mai frumos decât orice închipuire de-a sa. De fapt, Miţu nu mai văzuse în viaţa lui ceva mai strălucitor. Brăduţul purta pe crengile sale nişte globuri nemaipomenite, pe care strălucirea becurilor de pe fiecare ramură le făcea să sclipească în mii şi mii de culori. Serpentine de beteală argintie şi pufoasă şerpuiau în jurul pomului, iar lumânărelele aprinse aruncau umbre tremurătoare pe pereţi. La poalele copacului astfel împodobit, o grămadă de cadouri, frumos împachetate, aşteptau să fie desfăcute. Alături de ele, coşurile cu mere şi portocale răspândeau un parfum proaspăt, care se amesteca plăcut cu mireasma tare a bradului.

Totul părea ireal, iar Miţu nu se mai putea sătura privind. Nici nu ştiu când trecu timpul. Petrecerea se încheiase. Stăpânii începuseră să strângă totul de pe masă, spre disperarea pisoiului, care tot sperase că poate o să lase ceva de mâncare prin sufragerie în urma lor. Nu peste multă vreme, toţi ai casei se retraseră în dormitoarele lor, stingând lumina şi închizând din nou, cu grijă, uşa în urma lor, "să nu intre pisicile". Ehei... dacă ar fi ştiut ei ca Miţu era deja înăuntru...

Motănelul aşteptă întâi să înceteze orice zgomot din casă. Când fu convins că au adormit cu toţii şi că nu mai este nici un pericol să fie prins, ieşi, precaut, din ascunzătoare.

Deşi lumânările erau stinse, în brad încă mai ardeau beculeţele colorate. În întunericul sufrageriei, lui Miţu i se păru totul şi mai frumos.

Se apropie încet şi cu teamă de pomul de iarnă. Încă nu se lămurise ce era cu mulţimea ceea de licurici strălucitori şi, auzindu-i pe stăpâni vorbind de o posibilă cădere a pomului, îi era şi oarecum frică să nu-i treacă prin minte şugubăţului de brad să se prăbuşească peste el aşa, din senin. Se aşeză pe coadă nu departe de minunea sclipicioasă şi, uşor-uşor, întinse o lăbuţă spre o creangă apropiată. Abia ce o atinse şi o zbughi înapoi sub fotoliu, de sub care începu să privească dacă s-a-ntâmplat ceva.

În afara faptului că rămurica se mişca puţin, făcând să se audă un clinchet cristalin, totul părea în ordine. Aşa că Miţu prinse curaj şi se apropie şi mai mult de brad. Curios, întinse boticul spre primul bulgăre argintiu pe care îl întâlni, începând să îl miroase. Dar ce îi fu dat să vadă? Din globul mare şi strălucitor îl privea o arătare înspăimântătoare, care semăna oarecum cu o pisică, dar era cumplit de deformată, cu nişte ochi imenşi, galbeni şi o gură cât o şură.

Uitând că nu are voie să facă nici un zgomot, Miţu miorlăi speriat şi o tăie, ca o săgeată, până în cel mai îndepărtat colţ al camerei, sub bibliotecă; abia acolo îşi îngădui să-şi tragă puţin sufletul, uitându-se, îngrozit, dacă nu cumva pisica-fantomă îl urmărise. Stătu în ascunzătoare nici el nu ştia cât. Totul era liniştit, iar de monstrul ăla de pisică nu se vedea nici urmă. Miţu îşi luă inimioara în dinţi şi ieşi din nou în mijlocul sufrageriei, stând, totuşi, încordat ca un arc, gata să fugă înapoi la orice mişcare sau zgomot mai ciudat. Se apropie încet de brad, cu inima bătând cu putere. Când ajunse în faţa globului fermecat, apăru din nou pisoiul deformat, iar Miţu se retrase câţiva paşi. Nu se întâmplă nimic. Arătarea nu avea de gând să iasă din glob. Aşa deci! Şi ei îi era frică. Sau nu putea să iasă. Ori una, ori alta, Miţu ajunse la concluzia că nu îi putea face rău.

Acum, că teama îl părăsise aproape de tot, îl îmboldea din nou curiozitatea. Aşa că înaintă din nou spre brad. Cum apropia capul de glob, cum se ivea şi arătarea. Cum se retrăgea puţin, cum dispărea şi ea. Aha, deci mâţul fantomă ştia să se joace de-a v-aţi ascunselea! Pe Miţu începuse să-l distreze jocul. Apoi descoperi un altul. Cum apropia lăbuţa de glob, cum pisoiul celalalt făcea şi el acelaşi lucru. Proptit bine pe picioarele dinapoi, motănelul începu să se joace de-a friptea cu celălalt, jucând globul între lăbuţe şi distrându-se de minune, observând că străinul îi copiază fiecare gest.

Dintr-o dată, din cauza unei lovituri mai puternice, globul se desprinse din pom şi zbură prin aer, lovindu-se puternic de perete. Pe podea ajunse numai o grămadă de cioburi urâte şi negre, cât despre pisoiul străin, nu se vedea pe nicăieri.

Miţu îşi dădu seama că iar a făcut o boacănă. Acum reuşise să-i strice căsuţa tovarăşului său de joacă, iar acesta se supărase şi plecase. Simţindu-se foarte trist, pisoiul se hotărî să nu mai atingă deloc bradul, ca să nu mai facă şi alte boroboaţe. Dar curând se plictisi să privească, indiferent cât de frumos era bradul împodobit. Aşa că, mânat de aceeaşi curiozitate pisicească, începu să dea târcoale cadourilor strânse sub pom. Dar nu aveau nici un farmec. Erau doar cutii, pungi, pachete şi pacheţele, toate închise, prin care nu se putea vedea nimic.

Oare ce o fi înăuntru? Deşi îşi tot repeta că nu are voie să se atingă de ele, curiozitatea învinse până la urmă. Mai ales că se gândea că trebuie să descopere acolo şi ceva bun de mâncare, pentru că-l chinuia o foameeeeeeee...

Trase uşor, cu lăbuţa, primul pachet apoi, cu ghearele, sfâşie ambalajul foşnitor la un colţ. Nici nu apucă bine să facă o mică deschizătură, când pachetul începu să se mişte. Speriat, motănelul intră din nou sub fotoliu şi urmări să vadă ce se mai întâmplă. De sub hârtiile multicolore, apăru... un ursuleţ de pluş. Ia te uită! Se mişcă! Ba chiar se şi scutură, se întinde şi cască! Mare minune!!!

Miţu ieşi de sub fotoliu, uimit. Ursuleţul îl observă şi se apropie, prietenos, de el.
- Bună, pisoiule! spuse el vesel. Bine că mi-ai dat drumul din ambalaje, că am amorţit de tot.

Nu se poate! Ursuleţul de pluş vorbeşte! Nu auzise până atunci nici o jucărie vorbind, mai ales pe limba pisicească! Oare visa, cumva? Motanul începu să se frece cu lăbuţele pe la ochi, nevenindu-i să creadă.
- Ce te uiţi aşa la mine? râse ursuleţul. Ce, tu n-ai ştiut până acum că în noaptea de Crăciun toate jucăriile se mişcă şi vorbesc?

Miţu, încă uimit, dădu din cap. Nu ştiuse asta.
- Şi acum, ce stai proptit în coadă? Hai să eliberăm şi celelalte jucării, că avem doar câteva ore la dispoziţie să ne mai jucăm şi noi în voie. Că pe urmă... până la Crăciunul viitor... Iar n-o să ne mai putem mişca.

Pisoiul şi cu Martinică, deveniţi nu peste mult timp prieteni la cataramă, desfăcură, încet-încet, toate cutiile şi pachetele. Curând, toată sufrageria era plină de jucării, care săreau, cântau, glumeau, se dădeau peste cap şi râdeau, vesele. Erau acolo păpuşi cu rochiţe de mătase şi cu părul moale, auriu, soldăţei de lemn frumos lăcuiţi, care defilau dintr-o parte în cealaltă a încăperii, clowni hazlii care făceau tumbe, se strâmbau şi spuneau glume de îi făceau pe toţi să râdă, răţuşte măcăitoare, căţeluşi cu cheiţă, al căror lătrat subţirel se auzea de peste tot, maşinuţe care alergau de colo-colo claxonând, trenuri care dădeau înconjur sufrageriei, chiar şi pisicuţe pufoase şi simpatice... În încăpere domnea o harababură deplină. Jucăriile erau răspândite peste tot şi făceau un zgomot infernal. Miţu, rămas lângă Martinică, se temu că atâta hărmălaie o să-i trezească pe stăpâni.
- Fii pe pace! îi spuse ursuleţul. Oamenii mari nu ne pot vedea şi nici nu ne pot auzi. Doar copii şi animalele ne pot simţi şi pot participa, alături de noi, la serbarea noastră de Crăciun.

Martinică îl luă pe motănel de o lăbuţă şi îl trase în mijlocul jucăriilor, care se prinseseră într-o horă veselă. Cei doi prieteni intrară şi ei în dans, bucuroşi. După horă, se încinse un joc cu mingea atât de înfocat, încât, nu după mult timp, Miţu gâfâia ca o locomotivă, cu limbuţa afara. Dar serbarea continuă. Se jucară de-a v-aţi ascunselea, de-a prinselea, săriră capra... Peste tot domnea bucuria şi cântecul.


Începuseră să obosească, iar lui Miţu i se făcea şi din ce în ce mai foame.
- Martinică, miorlăi el, jalnic. Nu mai pot! Mor de foame, zău aşa.

Ursuleţul stătu puţin pe gânduri. Ştia el că pisicilor nu le plac fructele, dar altceva ce să îi dea de mâncare? Dintr-o dată, îi veni un gând salvator. În brad erau şi covrigi, şi bomboane de ciocolata. Nu era mare lucru, dar Miţu se va mulţumi chiar şi numai cu atât. Dar problema nu era pe deplin rezolvată. Nici unul nu era suficient de înalt să culeagă din pom bunătăţile, iar scaunele erau prea grele să le mişte. Tot Martinică veni cu ideea de a se sui unul pe umerii celuilalt, ca să ajungă la covrigi şi la ciocolată.

Zis şi făcut. Miţu, pentru că era cel mai greu, rămase la bază. Pe umerii lui se urcă Martinică, apoi, pe capul ursuleţului un soldăţel, pe umerii căruia se căţără o pisică de pluş, care ţinea în spinare o păpuşă cu părul de aur. Era suficient. Păpuşica începu să culeagă din brad bomboane şi covrigi, aruncându-le jos, unde trei clowni le adunau într-un coşuleţ de nuiele, în care fuseseră mere. Totul merse bine, până când Miţu simţi că îl gâdilă ceva pe la nas. Era beteala de pe ultimele crengi ale pomului, iar pisoiul nu putea, cu atâta greutate în spinare, să se dea cu un pas înapoi. Aşa că încerca să nu se gândească la mâncărime. Dar ţi-ai găsit! Nu-i dădea deloc pace şi oricât ar fi suflat el, beteala, gonită pentru o clipă, tot la nasul lui revenea. Îşi dădu seama că nu mai este mult până să se producă nenorocirea: cu siguranţă că o să strănute! Se gândi să-şi anunţe prietenii, că să coboare cât mai repede din spatele său. Dar nu mai apucă.
- Aaatenţieeee... reuşi să spună, în timp ce trăgea aer în piept, apoi răsună cel mai teribil "Hapciu" pe care îl auziseră vreodată toţi ceilalţi.

Jucăriile zburară din spinarea motanului care încotro, încurcându-se între ramurile bradului şi zgâlţâindu-l cu putere.
- ...strănut! reluă Miţu, ameţit şi cu ochii înlăcrimaţi.
- Am observat, răspunse Martinică, din vârful bradului care se clătina ameninţător.

Jucăriile o zbughiră care încotro, iar motanul îşi dădu seama că pomul avea să cadă. Aşa se şi întâmplă, şi puţin lipsi să nu-l prindă şi pe Miţu sub crengile sale grele de globuri. Pisoiul nu avu timp să se gândească prea mult la dezastrul din sufragerie, pentru că trebui să-şi ajute prietenii să iasă dintre ramuri, ghirlande şi beteala. Abia după aceea, strânşi cu toţii în jurul pomului căzut, îşi dădură seama cât de mare este debandada.
- Ei, acum ce ne facem? scânci Miţu, care se şi vedea ridicat de ceafă şi bătut cu papucul în părţile moi.

Toată veselia dispăruse. Martinică privea trist către pomul căzut, oftând din greu.
- Le-am stricat Crăciunul bieţilor oameni!
Un timp, peste dezastrul general domni o linişte grea şi încărcată de tristeţe.
- Numai eu sunt de vină! miorlăi motanul. Că n-am putut să mă abţin de la nenorocitul ăla de strănut! Trebuia să fac ceva, să-mi ţin respiraţia sau...
- Nu e vina ta deloc, îl întrerupse ursuleţul. I se putea întâmpla oricăruia dintre noi.
- Da, dar mie mi s-a făcut foame. Nu puteam să rabd? Voi doar m-aţi ajutat pe mine, aşa că tot eu sunt de vină. O să merit scărmăneala de mâine cu vârf şi îndesat!
- Nu se poate, se revoltă Martinică. Trebuie să facem noi ceva să reparăm boacăna. Nu te lăsăm noi aşa, cu toată debandada asta pe cap, fără să te ajutăm. Lasă-mă doar să mă gândesc puţin.

Şi nici nu se putea să nu-i vină ursuleţului vreo idee. Curând, se apucară de treabă. Trebuiau să se grăbească; nu mai era mult până în zori. Cu mari eforturi, reuşiră să ridice şi să aşeze fiecare picior al unui scaun pe câte o maşinuţă, apoi fu foarte simplu să-l împingă lângă bufet. Urcat în picioare pe scaun, Miţu ridică în lăbuţele din faţă un camion-macara şi îl aşeză cu grijă, să nu mai spargă ceva, printre bibelourile de pe vitrină. Apoi se urcară acolo şi două păpuşi, care strânseră bibelourile într-un colţ, făcându-i loc şi pisoiului. Macaraua începu să îşi desfăşoare frânghia, de care era agăţat un cârlig, iar Martinică, aflat jos, agăţă cârligul de vârful bradului căzut. Până aici era bine. Încet-încet, macaraua începu să ridice pomul de jos, mişcându-l în stânga şi în dreapta, la indicaţiile ursuleţului, pentru a-l aşeza exact acolo unde fusese. Când îl ridică de tot, cei şase soldăţei de lemn îl proptiră imediat în suport şi astfel o parte din treabă, şi cea mai grea, se încheiase.

Motanul şi celelalte jucării coborâră veseli de pe vitrină, nu înainte ca păpuşile să aranjeze la loc bibelourile, pentru a nu lăsa nici o urmă. Apoi, un avion încărcat cu globurile desprinse din pom decolă de pe podea şi, dând de doua ori ocol bradului, reuşi să agaţe podoabele chiar şi de crenguţele cele mai de sus. Apoi, în acelaşi fel, aranjă din nou beteala alunecată aiurea şi instalaţia de luminiţe multicolore.

Brăduţul era gata. Avuseseră noroc. Nu se spărseseră decât două globuri, aşa că nu se observa. Dar cioburile? După ce se rugară îndelung de ea, vrăjitoarea de cârpe acceptă să se dea jos de pe mătură şi să o folosească la strânsul cioburilor, pe care le pisară fin şi, din avion, le lăsară să ningă peste pomul de iarnă, care deveni, astfel, mai argintiu şi mai strălucitor. Traseră înapoi scaunul, măturară acele de brad împrăştiate prin toată sufrageria şi se mai ocupară încă de câteva amănunte, ca încăperea să arate exact ca atunci când o părăsiseră stăpânii. Obosiţi, dar în acelaşi timp mulţumiţi că reuşiseră, se strânseră în mijlocul sufrageriei, pe covor, să se odihnească.
- Mulţumesc, mulţumesc mult de tot! îi spuse Miţu ursuleţului. Nici nu ştiu ce m-aş fi făcut fără voi.
Martinică zâmbi.
- Nu ne părăsim niciodată prietenii la ananghie. Bine că am reuşit.
În depărtare, începură să cânte cocoşii, iar jucăriile săriră, speriate, din toate colţurile încăperii.
- Repede, că se face ziuă! le grăbi ursuleţul. Curând n-o să ne mai putem mişca! Intraţi degrabă în cutii.

După ce toate jucăriile îşi luară la revedere de la Miţu, se aliniară şi, mişcându-se din ce în ce mai greu, intrară cuminţi în cutiile şi punguţele lor. Martinică şi Miţu împachetară la loc cadourile cât de frumos se pricepură ei, apoi veni rândul ursuleţului să-şi ia rămas bun.
- Nu te voi uita niciodată, mieună Miţu, trist.
- Nu fi supărat, spuse Martinică. La anul, în noaptea de Crăciun, ne vom juca din nou împreună, continuă el, în timp ce se înfăşura în hârtiile frumos colorate în care fusese împachetat.

În sufragerie se lăsase liniştea. Toate jucăriile redeveniseră jucării, chiar şi ursuleţul de pluş. Căscând, Miţu mai privi o dată în jur, să se convingă că totul este în regulă, apoi se încolăci pe fotoliu. Acum, dacă totul era ca la început, nu mai avea de ce să se teamă să fie găsit de stăpâni în sufragerie. În curând adormi, legănat uşor de luminiţele pâlpâitoare din primul său brad de Crăciun.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Colindul din nucă, Ana-Maria Androne-Bouman (4.4/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Moşul şi Banca - o poveste de Crăciun, Diana Cuzic (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Invitaţie la poveste de Crăciun, Redacţia LiterNet (5.0/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Culoarea Crăciunului, Iulia Hossu (5.0/5 - 9 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Domnul C., Alexandra Mariniţu
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Felicitările Fundaţiei Hope and Homes for Children România


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer