E destul de uşor să găseşti locul în care se află mânăstirea Chiajna, atâta vreme cât o ţii drept pe Calea Giuleşti, apoi pe Drumul Săbăreni. Mai greu e când GPS-ul îşi spune că ai cam ajuns iar mânăstirea nu se arată pe nicăieri. Şi asta fiindcă pentru a-i ajunge la porţi trebuie să o iei pe drumul pe care, în mod nor-mal, nu ai lua-o niciodată: unul neasfaltat, care se desprinde din Săbăreni şi pe care, la momentul în care am ajuns acolo, era un fel de "autostradă" pentru bas-culantele şi camioanele care făceau naveta la şantierul din apropiere. La câteva minute de la intrarea pe acel drum al oaselor, mânăstirea ţi se arată, singuratică, precum un avariat animal preistoric în mijlocul unui peisaj dezolant pe care un turist străin îl poate găsi fascinant sau, dimpotrivă, apocaliptic. Dacă adăugăm şi faptul că în imediata apropiere se află două cimitire, tabloul locului prinde contururi dramatice, acustic înnobilate de lătraturile câinilor vagabonzi aciuaţi pe lângă obştea monahală pe care Arhiepiscopia Bucureştilor a construit-o la câţiva metri distanţă de bătrânele ziduri aflate în ruină.
Istoria mânăstirii Chiajna, uşor neclară, dezvăluie numele celor doi domnitori care şi-au legat numele de ridicarea ei: Alexandru Ipsilanti (1774-1782) şi Nicolae Mavrogheni (1786-1790). Primul a început-o, al doilea a terminat-o dar nu a apucat să se bucure prea mult de frumuseţea şi măreţia ei, cu adevărat aparte: construită în stil neoclasic românesc, având 18 metri înălţime şi 43 lungime şi ziduri groase de până la doi metri, mânăstirea ce primise numele Doamna Chiajna, după fiica lui Petru Rareş, era o adevărată capodoperă arhitectonică, ce l-a avut drept meşter pe sasul Johannes Rathner. O capodoperă pe care "prietenii" turci au confundat-o cu o cetate şi au atacat-o în 1814, înainte ca mânăstirea să fie sfinţită. Incendiul a mistuit-o grav, rezultatul păstrându-se până în ziua de azi, mai puţin turla, care a căzut şi ea, la cutremurul din 1977. Un alt motiv care ar fi dus la degradarea ei majoră ar fi epidemia de ciumă de la finele secolului XVIII.
Multe poveşti s-au ţesut în jurul acestei mânăstiri despre care se spune că ar fi blestemată. Motivul? Înainte de atacul turcilor, de frica acestora, clopotul uriaş a fost dat jos şi aruncat în Dâmboviţa. Biserica nu a fost niciodată sfinţită şi a atras o mulţime de lucruri şi întâmplări ciudate. Crime petrecute în apropiere, fantome văzute în mod cert de către locuitorii satului, inscripţii ciudate pe pereţii din interior - toate acestea i-au sporit misterul şi i-au crescut legenda. Cea mai recentă dintre ele - tripla crimă comisă de elveţianul Jean Pierre Sgueglia care, într-o criză de gelozie, urmând un plan bine pus la punct, şi-a asasinat iubita, pe mama ei şi pe fostul soţ al acesteia folosindu-se de un pistol Glock 19.
Azi, mânăstirea nu mai poate fi vizitată în interior. A fost împrejmuită cu un gard iar atenţionările de pe acesta se referă la faptul că intrarea în incintă e periculoasă din cauza căderilor de cărămizi, cauzate de vibraţiile de la trenurile ce trec la doar câţiva metri distanţă. Încercările de restaurare au fost de fiecare dată sortite eşecului. Comuniştii, de pildă, i-au refuzat episcopului Antim Nica cererea de refacere. În ultimii ani, mânăstirea Chiajna a primit hramu-rile "Sfântul Cuvios Ioan Iacob Românul" şi "Sfinţii Martiri Brâncoveni", fiind vieţuită de doi călugări care ţin slujbe şi trăiesc o viaţă monahală normală iar promisiuni pentru proiecte de restaurare există. Poate că Biserica Ortodoxă Română va lua în calcul la modul practic reface-rea arhitectonică a acestui lăcaş istoric, aflat de mult pe lista monumentelor istorice din Româ-nia dar cuprins de o iremediabilă tristeţe.
Ne-am des-părţit cu greu de zidurile mult-încercate ale mânăstirii Chiajna cu sentimentul ciudat că parcă ar mai fi ceva de spus, că parcă ar mai fi ceva de văzut, că parcă ar mai exista o poveste tainică, pe care cineva încearcă în zadar s-o ţipe de undeva din adâncuri pentru ca în cele din urmă să rămână îngropată în trupul sfârtecat al acestui copil uriaş care nu a avut norocul să-şi trăiască viaţa şi care se răzbună, inevitabil, prin şoaptele durerii.