Armonia de sărbători

Nemulţumirile constante ale Radei faţă de Tata (mai puţin faţă de Clara, cu care încă se mai înţelegea bine, aparent) au izbucnit în ajunul Crăciunului. În timp ce ne pregăteam să mergem la ei, unde fuseserăm invitaţi la primul Crăciun de după cununie, îmi tot spunea că nu se poartă ca un adevărat părinte, că nu ne ajută cum trebuie, că fiind medic de ţară ar putea să ne facă rost de câte ceva de mâncare, nu să ne lase să ne chinuim cu ce se "dă" la Alimentara, când ea e însărcinată şi nu poate sta cu orele în picioare la coadă pentru ceva ce nici nu ştie dacă va ajunge să apuce, şi tot aşa. Am încercat să-i explic că ar trebui să încercăm să ne descurcăm singuri, şi că oricum nu ne putem baza pe el, nici când eram copil nu s-a prea ocupat de mine, iar acum, cu noua lui familie, cu atât mai puţin. Însă Rada, obişnuită cu obedienţa totală, dusă până la sacrificiu, a părinţilor, şi mai ales a mamei ei, nu părea dispusă să discute, ci mai degrabă să înfrunte. Am răbdat ce am răbdat, până când am întrebat-o: "Bine, dar în halul ăsta ne ducem în vizită la Tata? N-ar fi mai bine să ne calmăm puţin înainte?" Rada nu mai putea fi însă oprită. Din clipa în care i-am luat apărarea lui Tata, a schimbat foaia, l-a lăsat pe el în pace, şi a trecut la mine, că aşa şi pe dincolo, lucruri pe care mă plictisisem să le tot aud, dar pe care ea nu se plictisea să mi le tot repete. Aş fi putut încerca poate să fac un armistiţiu de Crăciun, dar mi-am zis că e momentul să lămurim definitiv problema. Pentru mine această sărbătoare ar fi trebuit să fie armonie, nu duşmănie: "Dacă ai atâtea nemulţumiri, eu cred că e mai bine să contramandăm pur şi simplu vizita." N-a părut să înţeleagă ce-i spun. Continua să se machieze şi să se îmbrace, până când am pus mâna pe telefon ca să-l anunţ pe Tata să nu ne aştepte, pentru că nu mai venim. După care am început să mă schimb în haine de casă. Rada a ţipat la mine până seara târziu, când ne-am dus la culcare. Iar de atunci Tata nu ne-a mai invitat niciodată.

Dar n-am rezolvat nimic cu gestul meu. În anii care au urmat, sărbătorile n-au fost mai relaxate. Indiferent de cât de bine ne pregătiserăm - curăţenie, aprovizionare, gătit - în final apărea ceva care strica atmosfera. Nemulţumirea plutea în aer, o puteai simţi aproape fizic cum de-abia aşteaptă ocazia ca să-şi scoată capul.

De asta, cât am fost căsătorit, nu-mi amintesc de nici o sărbătoare liniştită, fără certuri. Până la divorţ.

(Bucureşti, decembrie 2018)