Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Doctorul Roşculeţ


Alexandru-Radu Săvulescu

01.01.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Moţăind pe o bancă de lemn dintr-un tramvai 26, răpus de oboseală, la întoarcerea de la câte un copil bolnav pe care se dusese să-l consulte în miez de noapte. Aşa mi-l amintesc pe doctorul Roşculeţ. Trezindu-se doar când vatmanul îl zgâlţâie uşor în vagonul pustiu şi imobil, în întunericul depoului. Muncind fără întrerupere până în ultima zi de viaţă. Alergând zi şi noapte, indiferent de vreme, la micuţii bolnavi, prea fragili şi delicaţi ca să poată aştepta până a doua zi.

Mă ştia de când mă născusem, m-a tratat de nenumărate ori, iar mai târziu a venit şi la copiii mei de câte ori l-am chemat. Fie că vorbeam direct cu el la telefon, fie că-i lăsam vorbă prin soţie, îl aşteptam fără teama că nu va veni, oricât ar fi fost de ocupat sau obosit, fie zi obişnuită ori sărbătoare, fie caniculă, ploaie sau viscol. Uneori ajungea abia după miezul nopţii. Dar nu exista să nu vină dacă l-ai chemat.

Nu accepta nici un fel de plată. Refuza chiar şi ideea că ar fi putut să fie recompensat pentru munca lui altfel decât prin bucuria de a face bine. De asta am şi fost şocat când am auzit că a fost arestat pentru că ar fi dat concedii medicale pe bani. Până la urmă s-a lămurit, nu el, ci sora şefă a spitalului era cea care dădea concediile medicale pe bani, folosindu-se de parafa lui. Răul fusese însă făcut. După ce a fost eliberat, a rămas la fel de muncitor, de devotat apostolatului căruia i se dedicase, dar incomparabil mai trist. Încrederea în oameni îi fusese iremediabil zdruncinată.

Era unul dintre acei medici cu un simţ înnăscut pentru diagnostic. Bunicul meu, şi el un medic eminent, a fost o dată pus în dificultate de o problemă care părea dermatologică: făcusem o eczemă gravă, cu nişte cruste groaznice care nu-mi mai treceau, pe mâini şi pe faţă. Specialiştii de la spitalul lui Tataia m-au consultat, după care mi-au dat câteva tratamente. Niciunul n-a avut nici cel mai mic efect. Crustele persistau, ba chiar progresau. Deveneau pe zi ce trece tot mai groase şi urâte. Până când Tataia s-a decis să-l consulte şi pe doctorul Roşculeţ. Acesta şi-a dat imediat seama despre ce e vorba, şi l-a întrebat scurt pe Tataia: "Ce-i dai să mănânce, doctore?" Tataia a avut o străluminare, s-a bătut cu palma peste frunte, şi a exclamat: "Pepsi-ul trebuie să fie!". Într-adevăr, făcusem intoxicaţie cu Pepsi. Adevărul este că îmi plăcea atât de mult, încât nu mă puteam abţine să nu beau sticlă după sticlă. Iar Tataia îmi cumpăra fără limită, cu lădiţa. Aveam o scuză, faţă de toate sucurile care existaseră până atunci, Pepsi era într-adevăr altceva. Dar sărisem peste cal. Cred că ajunsesem la douăsprezece sticle pe zi, ceea ce era enorm. La câteva zile după ce m-am oprit din băut, eczema a dispărut, ca luată cu mâna. Diagnosticul doctorului Roşculeţ s-a confirmat. De atunci nu m-am mai atins de Pepsi, şi nici de Coca-Cola, mai târziu, când a apărut şi ea la noi.

(Bucureşti, decembrie 2018)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer