Karting

La Moşi, în Obor, cu Tata. Cred că am prins ultimele zvâcniri ale acestui târg anual, cândva la începutul anilor 1970, înainte ca el să dispară cu totul în neant. Îmi amintesc de atmosfera efervescentă, cu tot felul de atracţii: roata cu lanţuri, în care totdeauna mi-a fost frică să urc, pentru că mă temem că s-ar putea rupe; "zidul morţii", unde mă uitam vrăjit cum motocicliştii se ridică progresiv pe pereţii verticali, pe măsură ce prind viteză tot mai mare; centrifuga care ne arunca şi lipea de pereţi, şi de unde ieşeam ameţiţi, incapabili să ne ţinem bine pe picioare; tirul "sportiv", unde trăgeam cu nişte puşti cu aer comprimat în nişte ţinte puse la doar câţiva paşi; "roata norocului", unde niciodată nu câştiga nimeni ceva valoros, oricât de mult s-ar fi străduit; galeriile de oglinzi care deformau în aşa fel, încât râdeam cu lacrimi când ne vedeam - toate aceste bucurii mărunte, dar care însumate, făceau deliciul unei lumi pestriţe, de tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, veniţi cu toţii să se amuze la distracţii ieftine, de câţiva bani, însă pe placul tuturor.

Două sunt amintirile mele cele mai puternice de la Moşi. Prima e legată de aşa-zisul "tir sportiv". Tata tocmai mă dusese să fac tir la clubul unde fusese şi el sportiv. Trăsesem deci cu arma de calibru redus la cincizeci de metri, iar rezultatele începeau să se vadă. Aşa încât la bâlci n-a fost greu să mă reglez, iar la a doua tragere să nimeresc decarul cu toate cele cinci săgetuţe cu puf roşu în coadă, lucru care mi-a dat dreptul să-mi aleg unul din cadourile puse la bătaie, un urs de pluş. Tata mi-a mai plătit o tură, şi am mai tras un rând de cinci decari. De data asta însă, proprietarul gheretei a inventat pe loc o regulă ca să mă împiedice să fiu câştigător pe bandă rulantă - pentru ca focul să fie decar, zicea el, trebuia să fie în plin centru, fără să atingă în nici un fel linia. Iar una din săgeţile mele atingea cercul pe dinăuntru. Degeaba i-am explicat şi eu şi Tata că în tir "gabaritul", adică focul care atinge chiar şi exteriorul liniei fie şi numai tangent, ia valoarea superioară. Tarabagiul o ţinea pe-a lui, şi n-a vrut să-mi mai dea un ursuleţ. Am fost tare amărât, mi s-a părut o mare nedreptate, dar n-am avut ce face. Cred că a fost şi ultima dată când am mai tras la "tir sportiv", la bâlci.

A doua amintire e legată de karting. Ca şi cealaltă, a început bine. Cred că era primul (şi ultimul an) în care apăruseră aceste mici maşinuţe cu motoare în doi timpi la Moşi. Trebuie să fi fost cam cinci-şase maşinuţe, nu mai mult, şi o pistă ovală, cu parapeţi de lemn atât pe interior cât şi pe exterior. Zgomotul făcut de maşinuţele care accelerau şi frânau, mirosul de benzină arsă, atmosfera din jurul pistei, totul era fascinant pentru mine. Am vrut neapărat să fac o tură cu kart-ul. Tot ce ştiam eu despre maşini era ce văzusem la Tata, atunci când îşi conducea IMS-ul, iar mai târziu Dacia lui 1100. Când s-a dat startul, am plecat în rând cu ceilalţi copii. Am condus unii după ceilalţi fără să ne schimbăm poziţiile preţ de două-trei ture, până când ne-am obişnuit cu comenzile. Apoi am intrat în spiritul competiţiei. Pe măsură ce mă plasam pe o traiectorie tot mai precisă, îmi dădeam seama că pot depăşi maşina din faţă, mai lentă, şi care mă obliga să frânez la ieşirea din curbă, deşi eu n-aş fi vrut s-o fac. Când am decis să nu mai frânez, m-am simţit propulsat pe lângă cel de dinainte, şi la intrarea în linia dreaptă am făcut prima depăşire. La următoarea curbă m-am apropiat în acelaşi fel de kart-ul din faţă, iar pe linia dreaptă am făcut a doua depăşire. Au răsunat aplauze printre spectatori. Unul câte unul, am depăşit toate kart-urile. De fiecare dată când mai câştigam o poziţie auzeam aplauze de pe margine. Am ajuns cumva în frunte, dacă aşa ceva se poate spune despre o formaţie care învârte în cerc. Foarte concentrat, am început să-i depăşesc a doua oară pe cei pe care-i ajunsesem din urmă, când s-a întâmplat ceva neaşteptat. Pur şi simplu la un moment dat am uitat să mai cotesc, şi am intrat drept în parapetul din faţă, de unde nu m-am mai mişcat. Motorul mi s-a calat. Am rămas acolo până la sfârşitul cursei, uitându-mă cum toţi ceilalţi trec pe lângă mine o dată şi încă o dată, iar eu stau înţepenit şi ruşinat.

(Bucureşti, ianuarie 2019)