Îmi revine periodic în minte imaginea aceea în care Simona jongla cu o minge. O mingiuţă mai degrabă, nici de fotbal, nici de tenis, nici de handbal.
A ţinut-o pe picior cu o dibăcie extraordinară. Să citim despărţit cuvântul, ca să înţelegem. Extra-ordinar. Ieşit din comun adică. Era acolo o coordonare naturală a mişcărilor atunci când mingea voia să iasă de sub control.
Redresarea se făcea firesc, obiectul demonstraţiei nu era bruscat. Îi plăcea ce făcea, era o joacă. Râdea aşa cum nu am văzut-o niciodată. Se întorsese în copilăria lipsită de griji, de obiective, de ţeluri, de obligaţii contractuale, de termene limită. De administrare a bogăţiei.
Talent nu este egal giumbuşluc
Era şi o joacă, da. Dar una care ne poate demonta o prejudecată. O idee preconcepută. Sau mai multe. "Simona Halep nu este talentată, este muncitoare." Cunoaşteţi teoria. Şi mai departe. "Simona compensează prin efort şi prin voinţă deficitul de talent." Talent, ce termen parşiv! Să numărăm câţi presupuşi talentaţi care au luat ochii au dispărut în uitare.
Sau nici măcar, dispărând înainte de a-şi fi câştigat dreptul la uitare. Şi poate că ar trebui să discutăm mai atent despre talent. Despre câte feluri de talent există, despre cum se manifestă. Fiindcă lumea în general identifică talentul cu aplecarea spre jonglerie, cu giumbuşlucurile.
Ascensiuni adevărate şi cascadorii ieftine
Foarte mulţi cred că fentoşii şi driblangiii sunt talentaţii. Ceilalţi nu le atrag atenţia. Vorbim despre cei care îşi strunesc calităţile tehnice, punându-le în slujba echipei sau ale rezultatului final. Cei care îşi subordonează potenţialul tehnic, inteligenţa, rigoarea şi concentrarea pentru atingerea piscului. Doar pentru asta, celelalte ascensiuni, cele care iau ochii asistenţei, sunt doar cascadorii ieftine. V-aţi gândit vreodată că voinţa este o formă superioară de talent? Luaţi meciurile Simonei Halep din anul de graţie 2018 şi veţi înţelege prin ce labirint mental a putut trece ea pentru a câştiga meciuri nu grele, ci imposibile!
Să urci, să urci!
Vom pricepe împreună folosind această cheie ce forţă interioară trebuie să ai şi cât consum nervos pui în tentativa de a merge mereu cu un pas înainte. Să fii înzestrată cu un organism sănătos, dar nu cu un fizic impunător, dimpotrivă. Iată un prim obstacol. Să îţi retuşezi trupul nu doar prin antrenament, atentând la propria feminitate. Să urci constant. În primele 20 din lume, apoi în top 10. Pe urmă, cei mai grei paşi.
De la numărul trei mondial la numărul doi, apoi la numărul unu. Doar câţiva ştiu cum se vede lumea de acolo, de sus. Dar drumul nu s-a sfârşit aici. După o finală pierdută dramatic la Roland Garros în faţa Şarapovei, apoi încă una scursă absurd, printre degete, cu Ostapenko, să găseşti puterea să o iei de la capăt, să arunci la gunoi frustrările, să descoperi că disperarea te-a călit, nu te-a distrus.
Acesta este talent în stare pură. În faţa acestui tip de virtuozitate cerebrală suntem datori cu o reverenţă, nu celebrând saltimbancii. Restul sunt fantezii şi capricii de suporter. Da, uneori ne-am dori ca Simona să varieze jocul mai mult, să apeleze la artificii tehnice care să scoată adversara din convenabila rutină. Să fie mai senină, mai receptivă la sfaturile antrenorilor. În general, ne-am dori ca ea să fie tot ce nu putem fi noi. Imbatabilă, în permanentă stare de graţie. Dar cine ştie, poate că într-un fel şi dorinţa asta a suporterilor este un motor invizibil care generează energie.