Retragerea unui mare sportiv se poate consuma în mai multe feluri. În triumf sau în uitare vecină cu indiferenţa. În tristeţe apăsătoare, cuplată cu emoţie grea. Cunoscând personajul, a lui Andy Murray nu avea cum să fie altfel decât tristă şi emoţionantă. Din fericire, nu şi melodramatică. Scoţianul a fost zgârcit cu lacrimile la ultimul meci disputat la Melbourne.
Cantitatea sau calitatea?
Destui se vor întreba dacă Murray chiar a fost un mare campion. Ba nu, au convingerea că nu a fost. Discuţia are sens fiindcă trebuie să înţelegem ce defineşte un sportiv emblematic. Cantitatea de turnee câştigate sau impactul pe care personajul respectiv l-a avut asupra disciplinei în care a evoluat? Trofeele din vitrină sau bucuria / frustrarea pe care a procurat-o publicului cu jocul său? Vedeţi că toate sunt strâns legate. Titluri, charismă, influenţă profesională, atingere la public.
"Doar" 3
Dacă numărăm titlurile de Grand Slam, se putea mai bine. "Doar" 3, conform standardelor noastre foarte înalte de multipli câştigători pe la Roland Garros sau pe la Flushing Meadows. Aiurea, nici măcar în jocurile pe calculator! Andy a triumfat de două ori la Wimbledon şi o dată la US Open. Trebuie adăugate la palmares un Turneu al Campionilor, 14 titluri Masters şi două medalii olimpice de aur. Şi o Cupă Davis. Cine găseşte cu cale să zâmbească superior pe tema aurului olimpic al lui Murray, considerându-l un soi de surogat de Grand Slam, să se uite cât şi-a dorit Federer să câştige un aur olimpic. Pe care deocamdată nu l-a luat.
Un hobby ciudat
Nu mi-am ascuns niciodată simpatia pentru Andy Murray. La pachet cu ironiile decurgând de aici. Prietenii mai mult sau mai puţin pasionaţi de tenis au interpretat-o ca pe o fantezie. O ciudăţenie, dacă nu chiar o dovadă de inocenţă soră bună cu ignoranţa. Am contraatacat, aşa cum reuşea Andy în zilele lui de glorie. O, da, este atât de uşor să ţii cu Federer! Sau cu Djokovici, sau cu Nadal. Adevăratul exerciţiu de admiraţie nu se face pe modele perfecte atât de prizate la noi. Din câte îmi dau seama, Murray are puţini suporteri în România. Noi, popor de învingători înnăscuţi, ca americanii, ne plecăm în doar în faţa perfecţiunii implacabile.
Un meci cât o carieră
Murray a fost învins de Bautista Agut în 5 seturi. Previzibil, pentru că după operaţia de la şold nu s-a restabilit complet. A fost probabil ultima lui apariţie la Melbourne, unde a pierdut de-a lungul timpului nu mai puţin de 5 finale. 4 la Djokovici, una la Federer. Un fătălău!, vor exclama învingătorii de meserie. Aşa e, toţi fătălăii ajung în finale de Grand Slam. Câţi ar avea forţa mentală să o ia mereu de la capăt nu se întreabă aproape nimeni.
Întâlnirea cu Bautista Agut a rezumat cumva întreaga carieră a dublului câştigător de la Wimbledon. Vulnerabil emoţional, ros de suferinţă fizică, dar cu momente de sclipire în joc greu accesibile unui jucător de rând. Îndemânare, imaginaţie, joc variat. Priviţi-i scurtele, slaisul cu efect exterior! Loburile liftate, reverul în lungul liniei. Apoi pasajele de apatie, de dispariţie din joc. Apoi căderea.
Când britanic, când scoţian
La final, Andy şi-a cenzurat emoţia. Mesajele filmate ale colegilor şi colegelor din circuit puteau declanşa o baie de lacrimi. Simpatică, Wozniacki i-a propus un loc de muncă în echipa ei. Călătoria evocată de bunul lui prieten Novak Djokovici, începută pe când amândoi aveau 12 ani şi rupeau rachete, este pe sfârşite pentru Andy. Probabil la Wimbledon va fi punctul terminus. Acasă. Nu mereu. "Când câştig, sunt britanic, când pierd, sunt scoţian", spunea cu umor Murray. Acum este doar un mare sportiv care şi-a anunţat retragerea.
Unii dintre noi, puţini, îi vor simţi lipsa. Pe alţii îi va durea în cot.