Umbra magiei

Pentru proza sa scurtă, Kat Howard a fost nominalizată la Premiul World Fantasy, iar povestirile ei au fost incluse în antologii de top şi au fost difuzate la postul naţional de radio din SUA. Romanul său de debut, Roses and Rot, a fost aplaudat de critica literară şi s-a aflat în finala pentru Premiul Locus. Kat Howard trăieşte în New Hampshire şi poate fi urmărită pe Twitter la @KatWithSword. New York-ul din zilele noastre are o latură necunoscută oamenilor obişnuiţi: Lumea Nevăzută, o societate de magicieni grupaţi în Case ai căror reprezentanţi se luptă pentru supremaţie într-o competiţie neobişnuită.

Când apare de nicăieri Sydney, cu puteri nemaivăzute, iar magia tuturor celorlalţi îşi pierde forţa, intrigile dintre Case se complică şi toată Lumea Nevăzută e cuprinsă de nelinişte.

Dar Sydney urăşte tot ce este legat de magie pentru că adesea cere un preţ prea dureros.

"Personajele puternice şi povestea unei răzbunări fac lectură plăcută, dinamică, perfectă pentru cei cărora le plac magicienii întunecaţi şi imprevizibili." (Kirkus Reviews)
"O scriitoare excepţională!" (Neil Gaiman)


Tânăra străbătea în viteză trotuarul aglomerat din New York, spintecând mulţimea asemenea tăişului unei lame. Purta pantofi cu toc cui şi talpă roşie, care o făceau să pară foarte înaltă, şi veşminte negre ce o învăluiau ca un fum, cu faţa încadrată de un păr negru, cu vârfurile vopsite într-un roşu-aprins şi retezat în unghiuri drepte. Era acel gen de femeie pentru care oamenii s-ar fi oprit în loc să o privească, să o observe. Dar nimeni nu o vedea.

Cum păşea hotărâtă pe pavajul de pe Wall Street, cu turla Bisericii Trinităţii înălţându-i-se în faţa ochilor, tânăra se strecura cu uşurinţă, ca o taină, prin puzderia de turişti şi de oameni în costume, fără să atragă nicio privire, niciun fluierat admirativ şi nici măcar atât de obişnuitele ghionturi urbane, nelipsite într-o mare de oameni. Putea trece chiar drept fantomă. O umbră.

Soarele strălucea puternic pe cerul de un albastru-intens, lipsit de nori, sfâşiat doar pe alocuri de străluciri orbitoare. Vara târzie încingea izul de sudoare sărată cu aromele parfumurilor, amestecându-le laolaltă cu sfârâiala aburindă a tonetelor de mâncare de pe trotuar. Era o zi senină, aproape ca oricare alta.

Tânăra se opri la un colţ de stradă. Ochii cenuşii ca ardezia scăpărară în sus, ţintind o fereastră oarecare de la una dintre clădirile ce străpungeau norii, de parcă ar fi vrut să se încredinţeze că acolo cineva o priveşte. Colţurile buzelor sângerii i se arcuiră în sus, iar Sydney coborî de pe trotuar chiar în miezul traficului. Nimeni nu părea să bage de seamă prezenţa ei, nici şoferii, nici pietonii.

Sydney ajunse în mijlocul intersecţiei şi ridică braţele în aer asemenea unui dirijor pe cale să dea semnalul de început al unei simfonii. Rămase nemişcată preţ de o răsuflare. Două. Trei. Dacă cineva, aflat deasupra iureşului urban, ar fi privit cu atenţie, ar fi putut vedea că buzele tinerei prinseră a se mişca uşor.

În clipa aceea începu totul. Ca la un semn, maşinile din jurul ei se ridicară graţios în aer. Sydney le lăsă să plutească acolo, deopotrivă taximetre ruginite şi limuzine negre cu geamuri fumurii, utilitare de curierat şi un autobuz turistic, purtând afişul celui mai nou succes de pe Broadway. Înălţate la peste trei metri de asfalt, vehiculele pluteau prin intersecţie asemenea unor stoluri prinse într-o stranie migraţie. Un zâmbet sălbatic îi lumină chipul. Dacă oamenii din maşinile plutitoare ar fi reuşit să o zărească, ar fi putut pune rămăşag că sentimentul ce i se întipărise pe faţă este unul de pură încântare. Chiar unul de bucurie.

Însă oamenii din maşinile plutitoare nu o vedeau. Nu se auzea niciun claxon, nicio înjurătură. Niciun suspin, nicio reacţie, nici din partea celor aflaţi în maşinile ce planau acum prin aer, dar nici din partea trecătorilor. Pur şi simplu un zbor lin, acolo unde zborul nu ar fi avut ce să caute.

Sydney dirija maşinile prin intersecţie, prin aer, murmurând uşor şi gesticulând scurt cu mişcări precise care îi împleteau degetele şi mâinile într-un origami complicat, fără niciun efort vizibil.

Şi apoi...

Mâinile îi încremeniră, ca o respiraţie reţinută o clipă. Două. Trei. Braţele coborâră pe lângă trup, iar maşinile ascultătoare se întoarseră pe asfalt la fel de graţios precum îl părăsiseră ceva mai devreme, fără ca fluxul continuu al traficului să se fi întrerupt vreo clipă.

Sydney părăsi intersecţia şi se amestecă din nou în mulţime, fără ca nimeni să întoarcă măcar capul în urma ei, fără ca nimeni să bage de seamă.

Străbătuse deja jumătate din cartier când simţi telefonul ce vibra din buzunar, semnalizând intrarea unui mesaj: "Jobul îţi aparţine."

Totul a început cu un mesaj care a sosit pe toate căile posibile. E-mail. SMS. Documente oficiale tipărite pe hârtie albă în format business. Scrisori caligrafiate cu cerneală stacojie şi pecetluite cu ceară. Indiferent de calea pe care o apucaseră, cuvintele erau de fiecare dată aceleaşi:
Dacă, din întâmplare, nu erai un magician al Lumii Nevăzute şi ai fi primit totuşi astfel de mesaje, ele nu ar fi avut prea mare însemnătate. Puteau prea bine să fie hârtia dintr-o plăcintă cu răvaşe ori o eroare în programul de e-mail. Neinteresant şi lesne de înlăturat.

Miranda Prospero era o magiciană şi ştia limpede ce înseamnă mesajul care îşi croise drum până pe masa ei. Era o surpriză, nicidecum una plăcută.

Elegantă şi sigură pe ea, Miranda era o femeie de aproape şaizeci de ani, ale cărei trăsături fuseseră întotdeauna mult prea aspre pentru a fi considerată frumoasă, până când vârsta a fost cea care a făcut dreptate asprimii chipului. Îşi purta acum hainele şi machiajul ca pe o armură, folosindu-i la fel de bine atât ca o mască, cât şi ca un scut de apărare.

Lumina dimineţii răcoroase se revărsa în încăperea în care Miranda era aşezată îndărătul unui elegant birou din lemn de palisandru, un veritabil obiect de artă. Atinse cu vârfurile degetelor marginile scrisorii. Ridică apoi mâinile deasupra hârtiei şi spintecă aerul, rostind câteva cuvinte al căror ecou răsună dur şi amar. Mesajul părea autentic şi era plin de magie - o magie de nepătruns, zăvorâtă cu băgare de seamă -, astfel încât era cu neputinţă să fi fost trimis din greşeală. Dar era prea devreme, mult prea devreme ca o nouă Turnantă să se întâmple din nou. De obicei, ar fi trebuit să treacă cel puţin douăzeci de ani de la o Turnantă la alta. Acum trecuseră doar treisprezece, nici măcar o jumătate de generaţie. În fine, treisprezece ani, cinci luni, o săptămână şi patru zile. Miranda ştia prea bine împrejurările Turnantei precedente. Pentru că acea Turnantă o făcuse, în mare parte, ceea ce era acum.

O lumină fulgeră deodată şi un simbol prinse a pluti în aerul deasupra hârtiei: Rota Fortunae. Zeiţa Fortuna legată la ochi învârte o roată.

Aşadar tot ce era scris era adevărat.

O îmboldi teama ale cărei fire ghimpate i se înfăşurau în jurul inimii. Bineînţeles că se găseau o mulţime de motive pentru care Turnanta se petrecea atât de devreme. Niciunul dintre ele nu avea darul să o liniştească.

Miranda era pregătită. Mai bine zis, se pregătise în fiecare zi a ultimilor treisprezece ani. Trăgea nădejde însă că va avea destulă vreme până când gongul va bate din nou. În tot acest timp s-a străduit să facă din Casa Prospero una dintre cele mai puternice din Lumea Nevăzută. Să aibă un loc cât mai bun. O Casă recunoscută şi îndeajuns de influentă încât nimic să nu o împiedice pe Miranda să găsească pe cineva dispus să lupte în numele ei.

Îşi masă tâmplele cu vârfurile degetelor după care îşi lăsă mâinile pe masă. Ştia prea bine ce înseamnă o Turnantă, regulile şi mizele sale, trecuse deja prin toate acestea, însă de fiecare data diavolul se ascunde în detalii, şi cu atât mai mult o făcea acum. Aşa că Miranda începu să citească:
Miranda strâmbă din buze. Toate acestea aveau să fie luate în serios ca de fiecare dată, până la capătul primei săptămâni când cel puţin una dintre reguli va fi deja încălcată, dacă nu chiar la sfârşitul celei dintâi confruntări, iar cel ce o va face va invoca la repezeală "Roata Norocului care se învârte" sau ceva asemănător. Lumea Nevăzută îşi iubea regulile, dar numai pe cele care îi conveneau.
Aceste ultime reguli trebuiau respectate, indiferent dacă erau uşor de îndeplinit sau nu. Pentru că, dincolo de măreţia spectaculoasă şi strălucirea confruntării, aceste ultime două clauze erau cu adevărat scopul Turnantei.

Totul era după cum se aşteptase. Dispoziţiile erau cele uzuale. Nici măcar o surpriză. Vor veni şi acestea chiar în toiul Turnantei. Mereu se întâmpla astfel.

Miranda împături înapoi scrisoarea, pe urmele vechilor îndoituri ale hârtiei, şi o puse deoparte. Casa Prospero urma să îşi respecte blazonul şi să angajeze un campion. Întotdeauna se găseau doritori gata să ia asupra lor toate riscurile de neocolit ale Turnantei în schimbul unei grămezi de bani sau al făgăduielii că vor fi primiţi în rândurile unei Case. Miranda scoase dosarele în care păstra evidenţa celor mai pricepuţi fii şi fiice, a celor mai talentaţi veri lipsiţi de şansa moştenirii unei Case. Dădu la o parte ghemul de teamă care i se cuibărise în coşul pieptului şi începu să pună la cale un plan.

- Mama ta îşi va pierde minţile când va afla că vrei să faci aşa ceva, spuse Laurent.
- În ceea ce o priveşte pe Miranda, eu nu mai sunt fiul ei. Şi sunt convins că va face în aşa fel încât cel pe care îl va angaja să îi fie campion să afle că eu nu sunt decât un obstacol ce trebuie îndepărtat din drumul ei spre putere.

Grey luă două pahare şi turnă un whisky cu o puternică aromă de fum de turbă, după care aşeză sticla înapoi în căruciorul pentru băuturi.
- Noroc!

Cei doi stăteau la masa din lemn masiv din apartamentul lui Laurent. Totul în jur era doar sticlă şi crom, granit şi lemn deschis la culoare, în apartamentul situat la o înălţime considerabilă, unde luminile şi zgomotele New Yorkului rămâneau doar un spectacol mut la picioarele lor. Laurent era priceput în ceea ce priveşte magia norocului şi a şansei, aşa că mizase pe iscusinţa lui şi pe alte câteva abilităţi mult mai banale ca să încropească un portofoliu de investiţii cât se poate de rentabil.
- Chiar crezi asta? întrebă Laurent. Chiar şi când va afla că te reprezinţi singur? Adică, la un moment dat confruntările vor deveni mortale. Ştiu că nu vă mai vorbiţi, dar chiar crezi că îi va fi totuna dacă vei muri?

În urmă cu cinci ani, Laurent le-a cumpărat părinţilor săi o casă în Pacificul de Nord-Vest, la o distanţă de două ore la nord de Seattle. "Pădure şi apă, asta este tot ce îmi doresc", obişnuia să îi spună tatăl său. Mama lui mai adăuga pe lista de dorinţe câţiva nepoţi pe care să îi răsfeţe. "Şi cu siguranţă că avem suficient loc aici ca să vii să ne vizitezi." Le-a spus că va începe întâi cu pădurea şi apa, iar ziua în care le-a pus cheile casei în mână a fost una dintre cele mai fericite din viaţa sa. Din cauza depărtării şi a rutinei zilnice, Laurent nu apuca să-şi vadă părinţii decât o dată sau cel mult de două ori pe an, dar asta nu însemna că nu se iubeau unii pe ceilalţi. Nu îşi putea închipui că părinţii săi ar putea spune cu sânge rece că el nu este altceva decât un obstacol.
- Dacă s-ar coborî să vorbească într-un fel sau altul despre aşa ceva, nu ar pierde ocazia să îmi aducă aminte că doar atât sunt pentru ea, spuse Grey după care îşi schimbă glasul, maimuţărind tonul Mirandei. Am avut un excelent loc asigurat pe lista de moştenitori ai Casei Prospero, iar excluderea de pe acea listă se datorează în exclusivitatea nesăbuinţei mele. Am acceptat consecinţele acţiunilor mele, care nu s-au stins nici acum, adăugă el.

Rânji şi sorbi din pahar.
- Maică-ta e tare dificilă, râse Laurent.
- Crede-mă, ştiu asta, spuse Grey.

Trecuseră deja trei ani de când îl dezmoştenise. Întreaga procedură a fost extrem de paşnică, doar lovituri din condei şi fluturări de hârtii trimise dintr-un birou în altul.

Ruptura dintre ei a apărut din cauza magiei. Grey se simţea bine atunci când îşi depăşea limitele, căutând să ajungă la putere în feluri de neimaginat pentru Miranda. În adâncul sufletului, era o tradiţionalistă. A considerat că el a întrecut limita, aşa că i-a luat totul. Din clipa aceea, nu şi-au mai vorbit.
- Ah, dacă tot vorbim despre familia ta... spuse Laurent.
- Chiar trebuie? mormăi Grey, afundându-se mai adânc în fotoliu.
- Ieri m-am întâlnit din întâmplare cu verişoara ta, Madison. Arată tare bine. Am stat de poveşti la o cafea.
- Aha, arăta în felul ăla de bine! se strâmbă Grey.
- Fustangiule, nu totul se învârte în jurul sexului, îl ironiză Laurent, clătinând dezaprobator din cap.
- Probabil, dar mare parte, da. Deci, ce mai face? N-am mai văzut-o de când a terminat şcoala.
- Spunea că tocmai a devenit partener într-o firmă mare de avocatură, Wellington & Ketchum, parcă?
- O firmă bună. Şi Casa Prospero se foloseşte de serviciile ei. De fapt, probabil că ăsta e motivul pentru care e şi ea acolo. Aproape toate Casele au oameni în diverse locuri care să se ocupe de afacerile lor banale. E mai bine să lucrezi cu cei din familie, pentru că înţeleg cât de importantă este magia şi nu se plâng că trebuie să păstreze discreţia.

Oamenii nu prea aduceau vorba despre asta, însă astfel de lucruri se întâmplau. Când şi când, magicienii unor Case fie nu erau destul de pricepuţi încât să poată rămâne în Lumea Nevăzută, fie alegeau să renunţe la puterea lor. Aceştia erau izgoniţi, însă nu prea departe. Poate că Lumea Nevăzută se ascundea de cea a Banalilor, însă înţelegea foarte bine că face parte din ea, iar cineva trebuia să se ocupe şi de toată hârţogăria aceea.
- M-a întrebat despre Turnantă şi nu părea prea surprinsă că participi şi tu, a spus Laurent.
- Nu mi-aş fi imaginat că i-ar păsa vreodată de aşa ceva, răspunse Grey ridicând nepăsător din umeri şi îşi termină băutura. Ţi-ai găsit campionul?
- Cred că da.
- Crezi? întrebă Grey şi îşi turnă din nou whisky în pahar, după care îi întinse sticla lui Laurent, însă acesta refuză. Începe cât de curând. Ar trebui să ai pe cineva pregătit. Asta dacă nu cumva te-ai răzgândit şi te-ai hotărât să te reprezinţi singur. Nu e ca şi cum n-ai avea destul talent şi curaj să te descurci bine.
- Mulţumesc. Dar, nu. Deocamdată vreau să văd cum decurg lucrurile înainte să încerc eu, aşa că rămân la varianta unui campion. Nu a semnat contractul încă.
- Crezi cu adevărat că nu o va face? Poate ar trebui să o inviţi aici şi să o impresionezi cu tot ce ai de oferit, flutură Grey din mână spre fereastra prin care luminile oraşului sclipiră ca nestematele împrăştiate pe o bucăţică de catifea.
- Ha, ha. Nu e vorba despre asta, presupun că e mulţumită de contractul pe care i l-am oferit, însă cred că este destul de pricepută cât să-şi permită să-şi aleagă preţul. Mai mult decât pricepută, spuse Laurent, trecându-şi mâna peste părul negru tuns scurt. Magia ei a fost uluitoare, complicată şi delicată în acelaşi timp, complet ascunsă Banalilor. Chiar şi celor prinşi în ea. Nu am mai văzut pe nimeni care să poată face o astfel de magie. A intrat şi a ieşit din vrajă ca şi cum asta ar obişnui să facă în fiecare marţi.