Flamura neagră. Cronicile kanjerilor

O carte fantasy pasionantă, din colecţia ICAR, ce ne poartă într-o lume întunecată, măcinată de luptele dintre zei şi oameni, dintre bine şi rău, dintre dreptate şi nedreptate. Înfruntările merg pe mai multe planuri, iar spaţiul imaginat pare să fi împrumutat din realitatea zilelor noastre răni mereu actuale precum corupţia, minciuna, inegalitatea.


În imperiul Akkaşului, condus din cetatea cu acelaşi nume de Împăratul-Zeu, Unicul Ce Poate Fi Adorat, oştile omeneşti cuceresc şi înrobesc întreaga lume cunoscută, în timp ce kanjerii, "Pieile-de-Fier", vânează zeii duşmanilor pentru a-i rafina în esenţă-de-zeu folosită la magie şi război. Odată cu dispariţia misterioasă a suveranului, plecat în altă lume fără explicaţii (deocamdată), statul se clatină pe marginea dezastrului.

În Cetatea-Lumii, două grupări, ambele deocamdată interesate să ascundă poporului lipsa Unicului, se pregătesc prin intrigi, crime şi corupţie pentru momentul când se vor înfrunta făţiş ca să acapareze puterea: pe de-o parte, "Conspiraţia Moşilor", condusă de-un stihin (mag ce controlează un element al naturii) ambiţios şi arogant, de şeful Şoptitorilor (spionii) şi de Marea Preoteasă, ca reprezentanţi ai aristocraţiei; de cealaltă parte, clica Împăratului, condusă de Concubina Sa, maestră în artele iatacului, uniţi prin faptul că sunt urâţi de toţi, dar şi că în secret sunt beneficiari ai unor calităţi infernale, acum blocate de închiderea Porţilor spre Unic (de fapt demon). Prins între cele două conspiraţii, folosit şi urât de ambele, oscilează şeful unei bande de tâlhari, el însuşi de fapt purtător de Poartă, dar şi al unei săbii blestemate, Neagra.

În provincia mărginaşă a Yzandjanului, fostul rege-mag recent alungat de Imperiul invadator declanşează rebeliunea separatistă şi-l pune pe fugă pe guvernatorul vicios şi dependent de droguri (de esenţă-de-zeu), care se trezeşte prins în evadarea disperată alături de un grup pestriţ: o puştoaică vrăjitoare care de fapt e demon, un malac războinic şi-un fost demnitar scârbit în care este blocat un zeu defect, ambii până nu demult doar iluzii magice acum deveniţi reali, un băieţel care poate vorbi cu păsările şi, fireşte, şeful gărzii sale, un tânăr arătos care îi este şi amant. Din cauza lor, sub munţii garhilor (umanoizi subpământeni) ia naştere accidental Împăratul Sălbatic, Zeul Nebun de Sub Munte, care-i transformă pe aceştia într-un potop invadator.

În Gova, continentul sălbatic locuit de barbari, Oastea Imperială, de obicei îndrumată de la distanţă de Unic prin Muţi, rămâne fără conducere şi suferă o înfrângere zdrobitoare în faţa Hoardei, un imperiu mişcător de paoni (oameni-cai) înrobiţi de vauri (oameni-vulturi). Un obrak (colonel) ambiţios, Naboullen, se auto-proclamă Împărat-Nou şi conduce o retragere disperată prin luptă peste stepă, încercând să salveze măcar o parte din soldaţi pentru a cuceri Akkaşul. Din moarte se întorc Triarhii, trei foşti kanjeri, care învie cadavrele Pieilor-de-Fier ucise, drept Neîntregi, şi îi primesc alături de ei pe kanjerii vii alungaţi de Naboullen, auto-declaraţi Întregii. Relaţiile dintre Întregi, Neîntregi şi Oastea Împăratului-Nou sunt ambivalente, toate cele trei facţiuni fiind ostile între ele, dar unite deocamdată de ameninţarea Hoardei.


- Uite-i cum vin, porci fără minte, mormăi în barbă, mai mult pentru el, masivul Uruh şi strânse mai tare lancea arămie.

Saki nu-i răspunse nimic, nici alţi kanjeri din pâlcul său; doar scundacul Gano, veşnicul lor glumeţ, chicoti mai mult din obişnuinţă. Câţiva aruncară o privire fugară către Mut, însă acesta rămase nepăsător, cu steagul în jos. Se liniştiră şi începură din nou să se legene de pe un picior pe altul, ca să nu înţepenească. Aşteptau de două ceasuri în ploaie şi deja muşchii începeau să-i furnice de la încordare, dar nu cârcoteau: erau kanjeri, vânătorii de elită ai Împăratului.

Saki îşi scutură apa din părul negru şi-şi reaşeză coada peste umărul drept, grijuliu să nu murdărească vreuna dintre panglicile-decoraţii. Stângaci fiind, ţinea lancea pe dos faţă de restul grupului; din fericire era ofiţer şi încheia careul de războinici în colţ, altfel ar fi trebuit să lupte cu dreapta ca să nu încurce formaţia. Îl enerva torentul cald ce şiroia necontenit din văzduhul verzui al acestui capăt sălbatic de lume, dar ei nu purtau niciodată coifuri. Ca să simtă cerul.
- Crezi că o să se ivească vreunul? şopti Kivo, recrutul pe care îl aşezase lângă el ca să îl supravegheze în luptă, nevoie pe care nu o simţea cu privire la ceilalţi, veterani ai Campaniei de Răsărit.
- Ce, zeu? Nu, nu prea cred. La început erau mulţi, ce-i drept, nenumăraţi, însă i-am împuţinat noi. Acum mai mult ne batem cu barbarii. Fanatici. Nu se lasă de credinţă şi trebuie să-i omorâm, slăvit fie Unicul.

Kivo dădu să pună şi întrebarea vădită, dar căpitanul îl fulgeră cu o căutătură aspră. Recrutul înghiţi în sec şi se întoarse din nou spre versant, privind şirurile nesfârşite care clocoteau de-a lungul stâncilor, apropiindu-se cu răcnete ritmate. Saki se uită în spate, peste rândurile de infanterie uşoară ale ariergărzii, către Ochiul-Lui, călare pe mastodontul împlătoşat, adus cu greu de dincolo de mări şi ţări.

De ce era magul aici? Oare pentru că obositul corp expediţionar era depăşit de băştinaşi cu cinci-şase la unul, iar ambuscarea lor pe fundul pasului muntos le micşora şi mai mult şansele de a scăpa vreunul cu viaţă? Sau Gloria-Sa Împăratul aştepta apariţia unui zeu şi atunci slăbiciunea lor vădită era doar o capcană?

Oftă şi se uită la pedestraşii care alcătuiau centrul şi flancurile: săbieri, arcaşi şi suliţaşi veniţi pe corăbii uriaşe sau pe galere-de-dincolo tocmai din Împărăţie, dar şi prăştieri şi lăncieri din triburile locale ce li se supuseseră. Unii de la început, alţii de-abia după ce le fuseseră ucise divinităţile. Fremătau cu toţii, înspăimântaţi de hoardele ce-i încercuiau, şi se uitau cu speranţă şi groază la Muţi, aşteptând să vadă dacă suveranul îi trimite la moarte sau le mai dăruieşte o zi de viaţă.

Muţii însă, la fel ca şi Ochiul-Lui, nu oferiră niciun ordin, iar bătălia începu întocmai aşa cum se temeau toţi: pe neaşteptate. Se aflau în mijlocul trecătorii, după cum fuseseră prinşi de ivirea triburilor, aşezaţi în şiruri mai degrabă pe lung decât pe lat. De obicei, faptul că ei erau apăraţi de armuri şi sălbaticii erau aproape goi îi făcea să câştige cu uşurinţă, dar acum aceştia aveau şansa să-i copleşească doar izbindu-i în flanc cu un val covârşitor, în timp ce imperialii înghesuiţi nu aveau loc de manevre.

Din ambele laturi, dar şi din faţă, râuri de războinici acoperiţi cu blănuri se revărsară brusc asupra lor, strigându-şi ura. Pe stânga, celor văzuţi deja li se alătură încă o viitură de două-trei mii, apăruţi pe neaşteptate de peste coama stâncoasă. Muţii reacţionară şi începură să gesticuleze din steaguri: Împăratul nu-i abandonase, ci îi conducea din palatul său de dincolo de ocean. Rândurile de la margine se strânseră şi alcătuiră un zid de scuturi şi suliţe, pregătiţi să pareze izbitura. Din spatele lor, la semnul Muţilor, arcaşii trimiseră cu iuţeală valuri de săgeţi şi decimară din fugă turma de blănoşi, dar nu-i opriră: erau prea mulţi.

Kanjerii nu mişcară: ei erau nu mai puţin de patru careuri de câte douăzeci şi unu de lăncieri excelenţi, antrenaţi ani de zile şi hârşiţi în nenumărate războaie pe două continente, dar ţelul lor nu era să lupte cu duşmanii-oameni, ci să le ucidă zeii. Aşa că aşteptară nemişcaţi şi nici măcar nu se întoarseră cu faţa spre flancul atacat. Tresăriră însă când se auzi vuietul şi trosnetul izbirii mareei barbare de stăvilarul de fier şi mijiră îngrijoraţi ochii sub corul haotic de urlete de durere, trosnete de suliţe şi oase frânte, zbierete de ură şi spaimă şi zdrăngănit de arme ciocnite cu furie.

Saki puse o mână pe umărul recrutului şi Kivo pufni zgomotos, realizând că îşi ţinea de mult răsuflarea. Ceilalţi se uitară cu coada ochiului spre ei; Gano îşi ţuguie buzele şi piui, iar veteranii râseră nervos, uşuraţi mai degrabă de răbdarea din privirea căpitanului. Un grup de săbieri cu feţele negre de frică trecu vijelios pe lângă ei pentru a se arunca în vâltoare şi-a întări flancul stâng înainte să se prăbuşească.

Peste kanjeri căzu un val de pietre aruncate din partea cealaltă a muntelui de către prăştieri nevăzuţi. Îşi puseră în cap scuturile rotunde mici, într-o singură mişcare sincronizată perfect, şi strânseră calmi din umeri. Trupurile le erau oricum apărate: pe la spate li se spunea cu invidie răutăcioasă, dar şi teamă, "Pieile-de-Fier", tocmai pentru că erau acoperiţi de la gât până la tălpi cu plăcuţe de oţel cusute în piele, iar după ani de pregătire auzul lor simţea exact unde urma să fie loviţi şi muşchii antrenaţi mutau şi adunau plăcuţele în acel loc. Armuri vii, uşoare la apăsare, dar grele prin trăinicie.

Odată cu ploaia de proiectile, de peste stânci veni şi-o surpriză mult mai primejdioasă: un cârd de barbari călare pe animale nemaivăzute se năpusti în jos pe versant, cu un avânt crescând pe măsură ce se apropiau de şirurile imperiale şi-aşa zguduite, aproape copleşite de atacatorii ce se aruncau acum la o parte din calea şarjei.
- În numele Său, ce-s alea? şuieră Kivo.
- Zulhe, băiete, îi răspunse plat vocea groasă a uriaşului Uruh. Un dar de coşmar al acestui continent sălbatic, ceva între un leopard de munte şi-un urs... N-ai vrea să fii în locul băieţilor noştri de acolo.
- Sau al nostru dacă trec de ei, îl completă răutăcios Gano, mişcându-se niţel spre dreapta pentru a nu fi izbit de un suliţaş dintr-un alt pâlc zorit de Mutul lor către înfruntare.

Aceştia erau şi ultimii dintre trupele ce puteau fi mişcate ca rezervă, căci restul erau deja cu toţii încleştaţi în luptă. Saki privi către mastodontul din ariergardă, dar Ochiul-Lui era tot impasibil, nemişcat. Se întoarse spre zulhe şi-şi dădu seama că bătălia era pierdută: ostaşii îşi pierduseră curajul şi se retrăgeau de-a valma, fără a mai păstra vreo formaţie, unii încă luptând, alţii deja fugind îngroziţi pe măsură ce erau doborâţi şi sfâşiaţi de fiare sau străpunşi de armele călăreţilor. Atunci însă toţi kanjerii din careu se înfiorară din creştet până în tălpi şi căpitanul îşi dădu seama că şi duşmanii simţiseră momentul pentru lovitura de graţie. Intrarea în scenă a unui zeu.

Mutul lor prinse viaţă şi ridică steagul verde, aplecat uşor spre stânga. Ştiau şi ei deja că trebuie să se reaşeze grabnic; printre plăcuţele de oţel erau tatuaţi cu linii şerpuitoare întrerupte de mici simboluri, iar acum acestea începuseră să strălucească pe partea lor stângă. O divinitate tocmai plonjase în lume, vălurind-o la fel ca un înotător ce sare într-un iaz. Nevăzută pentru oamenii de rând, dar nu şi pentru kanjeri, vânătorii de zei ai Împăratului, cu tatuajele simţitoare la încărcătura de fulger care pluteşte prin ceruri şi la toanele ei. Bine pregătiţi, întocmai dincotro venea şi, după timpul dintre valuri, cât de mare şi iute era.

Se desfăşurară cu iuţeală şi luară poziţii în forma unei plase alcătuite din heptagoane. Îşi înfipseră adânc în ţărâna umedă lăncile de aramă. În centru se-aşeză Saki, căpitan datorită intuiţiei sale în manevrarea cu iuţeală a plasei, împreună cu Uruh, care oferea putere, dar şi Gano, cel mai bun la îndrumarea încărcăturii prin împletitura de lănci metalice. Faptul că spre ei se năpustea un zeu duşmănos nu însemna că restul bătăliei se oprise. Cavaleria pe zulhe se apropia şi mai avea puţin până să-i ajungă şi nimicească, dar nu aveau de ales: vor menţine poziţia până vor muri sau vor fi salvaţi de vreo minune. Iar ea veni odată cu făptura sacră: Ochiul-Lui ridică în sfârşit capul şi gesticulă deodată, sacadat, trasând cu sceptrul de aur câteva rune încâlcite.

În acea clipă, chiar între fiare şi kanjeri se deschise o crăpătură în aer, iar două galere-de-dincolo, acoperite cu plăci de fier, alunecară în noroi şi tăiară calea şarjei. Din ele se revărsară cu iuţeală sute de imperiali acoperiţi cu armuri şi înarmaţi cu halebarde, spade şi scuturi mari, care opriră şi doborâră călăreţii, într-un neaşteptat măcel. Alte trei nave se iviră între munte şi pedestraşii barbari, tăindu-le calea de retragere, şi noi trupe grele se năpustiră din spate asupra tribalilor uimiţi. Printre nori se căscă fugar un hău, iar din el ieşiră două cetăţi-de-zbor, agăţate sub cuburile umflate cu esenţă-de-zeu. Trecură cu repeziciune peste coama stâncoasă, pentru a-i surprinde pe inamicii ascunşi acolo, şi începură să-i vâneze cu fulgere şi bombe-de-trăsnet.

Saki şi camarazii săi nu aveau timp să vadă toate astea: zeul picase în capcană şi venea spre careurile de vânători. Se purta ciudat: nu încetinea deloc, de parcă nici nu avea de gând să lupte cu ei, ci se grăbea înnebunit drept în cursa pe care era cu neputinţă să n-o fi zărit deja. Nu numai Kivo aruncă o privire întrebătoare spre căpitan, ci şi restul, prinzători cu experienţă: nici ei nu mai văzuseră aşa ceva, deşi capturaseră zeci de divinităţi.

Saki se uită fugar la ceilalţi trei ofiţeri nedumeriţi, după care lăsă încărcătura fulgeroasă să curgă ceva mai larg, ca să nu se rupă de la iuţeala cu care venea creatura. Chiar la timp, căci aceasta, nevăzută, îi izbi în plin. Se încordară cu toţii şi-şi forţară minţile pentru a nu pierde colţurile plasei: apăsarea fu mare, însă rezistară. Căpitanul întoarse grabnic orientarea capcanei, oblic, iar când simţi cu tatuajele că entitatea s-a încurcat în noduri şi-a pierdut stăpânirea plonjonului, dar şi că năvodul stă să plesnească împreună cu minţile lor, îşi smulse din pământ lancea, eliberând prada.

Aceasta, dezorientată, se rostogoli în următorul careu, aşa cum calculase el. De acolo fu aruncată în al treilea grup, unde în sfârşit era destul de încetinită şi slăbită încât kanjerii strânseră tare de plasă, ucigând zeul şi împrăştiindu-i resturile peste versantul opus. Cei din ultimul pătrat, rezerva, izbucniră în urale, în timp ce restul, sfârşiţi, se încovoiară gâfâind greu sau căzură la pământ.

Şi lupta din jurul lor era pe cale să se încheie. Trupele de şoc debarcate îi nimiciseră pe barbari, care încercau să fugă căţărându-se pe stânci, vânaţi cu amuzament şi spirit de răzbunare de arcaşi. De la flancul stâng până în centrul formaţiei, trecătoarea era acoperită cu nenumărate leşuri contorsionate şi răniţi urlând, arme frânte şi scuturi sfărâmate. Muţii gesticulau cu steagurile, reorganizând formaţii, iar Ochiul-Lui, călare pe mastodont, se îndepărta împăcat: măreţul Împărat-Zeu nu-i mai privea. Îşi câştigase lupta şi acum se întorsese deja asupra necazurilor de dincolo de mări şi ţări, din Akkaş, Cetatea-Lumii.

Căzuseră mulţi imperiali azi, dar sacrificiul lor fusese un pariu bine calculat, care astfel reuşise: alianţa tribală era nimicită, cu războinicii morţi, iar zeul invocat ucis şi împrăştiat în bucăţi, la fel ca toţi care se nimeriseră în calea Unicului. Acum urma doar să cureţe câmpul de luptă, să vâneze fugarii şi să aştepte venirea magilor pe mastodonţi, care să aspire cu trompele esenţa-de-zeu şi s-o ducă la avanposturile de colectare. Acolo va fi închisă în cuburi de aramă şi trimisă în Împărăţie pentru a hrăni nesăţioasele cetăţi-de-zbor, galere-de-dincolo sau lămpile Palatului Imperial, ori pentru a fi prinsă cu grijă în bombe-de-trăsnet.
- Ca la curve, ei? îl luă Gano pe Kivo pe după umeri. După zgâlţâială, vin tremuriciul şi părerea de rău!

Ceilalţi râseră, uşuraţi că s-a terminat. Saki se rezemă de o lance înfiptă vertical, băgă mâna în tolbă şi scoase panglicile verzi, simbol al capturării încă unui zeu, apoi începu să numere câte una de fiecare. Se zgâlţâi însă brusc, din senin, şi le scăpă în noroi. Şocat, privi în jur: şi ceilalţi kanjeri, ai lui şi din cele trei careuri de mai încolo, erau toţi cu gurile căscate şi ochii mari de uimire. Tatuajele li se aprinseseră de parcă erau şerpi de foc azuriu şi lăncile vibrau cu un vâjâit jos, insuportabil.

În numele Împăratului, ce să fie? Niciodată nu ajunseseră doi zei în aceeaşi bătălie, şi niciodată, în această campanie sau în cele dinainte, nu simţiseră o asemenea încărcătură uriaşă. Venea un monstru gigantic!

Săriră în picioare, spre uimirea ostaşilor din jur care nu vedeau nimic deosebit, îşi înhăţară armele şi se năpustiră disperaţi în heptagoane. Saki şi ceilalţi ofiţeri îi aşezară ei, căci Muţii nu semnalau nimic cu steagurile: legătura cu Împăratul era oprită.
- De-aia a fost ciudat zeul de mai-nainte, şuieră Uruh.
- Adică? întrebă Saki.
- Fugea aşa grăbit pentru că era înnebunit de groază!
- Îi era frică de ceva care-l vâna. Adică de-ăsta de vine acum, se băgă şi Gano.

Saki nu mai apucă să zică nimic, căci făptura sosise deja. Ca şi celălalt, nu avea cum să fi ajuns aşa aproape fără a-i simţi. Şi tot ca şi acela, se năpustea asupra lor, doar că nu din spaimă, ci cu ură. Venea să-i omoare.

Jerbe de scântei izbucniră din lăncile careului cel mai îndepărtat de ei, pe unde sosea creatura, după care se auzi un trosnet şi toţi douăzeci şi unu căzură morţi. Plasa le fusese smulsă cu minţi cu tot. Următorul grup se postă oblic, să deflecteze o parte din izbitură, dar în ultima clipă zeul dispăru. După câteva momente de nedumerire, apăru de-a dreptul deasupra lor şi se năpusti în jos. Kanjerii loviţi urlară, cutremurându-se sub un val de încărcătură cerească, şi izbucniră în flăcări, arzând de vii ca nişte torţe.

Cei care urmară se descurcară mult mai bine. Nihar, căpitanul lor, era un veteran foarte experimentat şi talentat, astfel că întâmpină înşelăciunea cu înşelăciune: alcătui o plasă lejeră, aparent ceva mai tare spre dreapta. Zeul încetini şi dispăru, însă în acea clipă ofiţerul strigă un ordin scurt şi plasa se întoarse pe dos, mai strânsă la stânga, chiar pe unde apăru imediat atacatorul. Acesta fu prins tare şi se răsuci dezechilibrat, pierzând controlul asupra direcţiei şi încetinind, dar era pur şi simplu prea mare şi puternic: plesniră şi minţile vânătorilor lui Nihag, iar cadavrele lor se răsturnară în noroi.

Zeul se rostogoli confuz şi ceva mai lent peste careul lui Saki, unde se încurcă în plasă. Tot era prea straşnic să fie capturat, dar şi prea dezorientat şi strâmb pentru a-i sfărâma. Se smuci în schimb violent şi ţâşni panicat spre cer, iar minţile celor din spate şi lături plesniră, ucigându-i. În schimb, bucata din faţă a năvodului rămase agăţată de el, trăgându-i pe cei care-l ancorau.

Saki tuşi uscat, trase adânc aer în piept şi deschise larg ochii, uimit de mirosul de zăpadă. Într-adevăr, zăcea pe un nămete albăstrui, într-un nesfârşit şes de nea, de neînchipuit în toridul continent răsăritean.
- Nici nu este.

Se întoarse spre cel care grăise şi privi uimit la Mut, aşezat liniştit în fund, alături de recrutul Kivo şi corpolentul Uruh. Căpitanul clipi uimit, îşi spuse că probabil a vorbit unul dintre cei doi kanjeri şi întrebă:
- Gano?
- Mort, răspunse calm mutul. Ca şi ceilalţi care nu sunt aici, adică toţi în afară de noi patru.
- Cum de vorbeşti?! Doar nu ai limbă! Şi unde suntem?
- În ce ordine vrei răspunsuri? Şi nu eşti curios ce nu este? Adună-te, eşti căpitan imperial!

Saki se ridică în picioare şi se uită urât la el, atins în orgoliu.
- Mai bine aşa, rânji Mutul, parcă mai aduci a ofiţer. Răspunsul la unde suntem e cam acelaşi cu cel la ce nu este. Adică nu este Gova. Şi nu este zăpadă. Suntem în lumea de dincolo, în nori.

Căpitanul nu zise nimic, ci se pipăi pe piept, pe spate şi membre: era întreg şi nimic nu părea rupt, tăiat sau rănit. Cu o strângere de inimă, îşi căută coada, simbolul cel mai mândru al vânătorilor de zei. Era intactă şi ea, cu tot cu panglicile- decoraţii. Se repezi la Mut şi-i deschise gura: tot nu avea limbă, tăiată ca la toţi stegarii ce slujeau Împăratului drept vestitori în conducerea luptelor.
- Mulţumit acum? i se adresă acesta, imperturbabil.
- Păi cum morţii mă-sii? Şi cum de-ai ajuns aici, doar nu făceai parte din năvod? întrebă Saki, în timp ce cu privirea cerceta nămeţii din jur, căutându-şi arma.
- Uite, sunt acolo, îi arătă Mutul în spatele celorlalţi doi ostaşi o adâncitură în care se întrezăreau lăncile de aramă. Cât despre cum am ajuns aici, răspunsul e simplu: eu nu aveam nevoie să fiu parte din plasă. De ce? Din aceeaşi cauză din care pot vorbi fără limbă. Pentru că nu sunt stegarul vostru, ci altceva, mult mai mult decât el. Ia spune-mi, căpitane, de ce Muţii au limbile tăiate?

Saki privi nedumerit spre Kivo şi Uruh, dar aceştia priviră în jos ca nişte copii ruşinaţi în prezenţa celui mai aspru dascăl din şcoală. Mutul râse la grimasa lui, dar nu spuse nimic, aşa că îi răspunse cu ţâfnă:
- Pentru că ei aud vocea Împăratului şi nimeni nu are voie să rostească cele grăite de Unicul Conducător. Şi-un ţânc ştie asta.
- Corect, cu o excepţie.

Nelămurit, ofiţerul îl privi întrebător.
- Adică Împăratul însuşi! izbucni în hohote Mutul.
- Blasfemie! urlă căpitanul.

Se repezi şi înhăţă lancea.
- Eşti un trădător sau vreun demon! Puneţi mâna pe el!