Revizitarea, azi, a conceptului de tradiţie în arhitectură şi artele & disciplinele cu care se leagă este imperios necesară, în urma deceniilor de deşirare a legăturilor cu trecutul, de importuri nedigerate şi de schimbare dramatică a mediului edificat urban şi rural în dauna tradiţiilor pe care ar fi trebuit să le moştenim dar, în schimb, le-am demolat şi/sau uitat.
Revizitarea conceptuală a tradiţiei presupune cel puţin două direcţii: existenţa unei Tradiţii universale, străvechi, a arhitecturii (bune practici, arhetipuri, modele exemplare, oricare ar fi denumirea, ele reprezintă quintesenţa experienţei de lucru cu amplasamentul, cu spaţiul şi cu materialele, iar cultura tectonică joacă, aici, rolul de tradiţie universală, privită însă în două ipostaze: cea de tradiţie transmisă iniţiatic, respectiv de tradiţie practicată vernacular: moştenirea brâncovenească reuşeşte să aducă în contact şi să spiritualizeze cele două tradiţii constructive).
Pe de altă parte, în a doua direcţie este vorba despre înscrierea tradiţiei în circumstanţe regionale şi locale, în jocul diferenţelor dintre alteritate şi identitate. Trebuie, de asemenea, discutat despre transmisiunea predaniei (un alt fel de termen descriind tradiţia, la fel de încărcat ca şi cel de moştenire): pe parcursul secolului al XX-lea am asistat la cel puţin două momente de sistare a transmisiunii. Primul, mai firav şi ambivalent, cel al avangardelor de început de secol şi, mai târziu, al postavangardelor (anii şaizeci şi şaptezeci), iar, în cazul nostru, şi cel, catastrofal, al regimurilor totalitare, dintre care cel comunist se detaşează printr-un joc absurd şi demolator, la propriu, între clamarea şi respingerea tradiţiei. Mai este, deci, posibilă transmisiunea integrală a tradiţiei, sau avem de-a face, mai degrabă, cu rataşări la alte tradiţii (convertiri), transmisiuni parţiale sau false (rescrieri, sau de-a dreptul inventări de - oximoronice - tradiţii noi)?
Această reţesere a gestului transmisiunii, a predaniei care este tradiţia este cu atât mai urgentă şi necesară cu cât 1) ea se petrece deja pe alte coordonate geo-culturale şi 2) ea este, acum, cel mai supusă agresiunii, distorsiunii şi obliterării din întreaga istorie culturală a umanităţii. Tradiţia fiind un concept cu geometrie variabilă, este nevoie de un moment de bilanţ, în care să se producă transmisiunea lucrurilor care se ştiu şi descoperirea celor care nu se (mai) ştiu, după ce două generaţii au trecut deja de la întreruperea lanţului transmisiunii, iar cea activă astăzi nu dă semne de trezire, necum că s-ar pregăti de predanie....
Toate acestea sunt întrebări grave, asupra cărora trebuie chibzuit, şi care afectează mediul construit autohton. Între auto-colonizarea obsesivă, prin aggiornamento şi rataşare la alte tradiţii, pe de o parte, şi copierea formală a propriei tradiţii vernaculare ţărăneşti (ignorând, aşadar, cele câteva momente de sinteză conceptuală cu arta aulică), gama de opţiuni este nu numai amplă, ci şi cu putinţă de judecat critic.
