2018, anul în care niciun alt top n-a mai contat

Pentru cei mai mulţi oameni pe care îi ştiu, 2018 nu a fost un an prea bun. Mulţi au aşteptat să treacă, au petrecut noaptea dintre ani cuminţi, în casă, răsuflând uşuraţi. La anul o să fie mai bine. Pentru mine, 2018 a fost un şir nesfârşit de luni, săptămâni, zile, ore şi minute care m-au pus constant faţă în faţă cu mine. A fost un an al unei transformări continue, greoaie, de neînţeles pe alocuri, dar ireversibilă şi mult aşteptată. Am născut o fetiţă. Ştiam, reţinusem dintr-o carte, că ai nevoie de nouă luni ca să devii mamă şi de alte nouă luni ca să redevii femeie. Cele două personaje dintr-o carte pe care am scris-o fără să compun nici măcar un rând şi-au dat mâna. De-acum mergem împreună, două identităţi diferite care vor lua cafeaua împreună, dimineaţă după dimineaţă.

A fost anul în care mi-am cumpărat prima dată un articol de îmbrăcăminte roşu. În lumina unui apus de octombrie, pe o stradă din Cluj, mă întorceam spre apartamentul închiriat cu o rochie roşie de dantelă. Cred că am mai câştigat o zodie după vârsta de treizeci de ani, altă explicaţie nu am. O zodie şi o nouă identitate.

Pe Goodreads, încă din luna ianuarie 2018 mi-am stabilit ca provocare o listă de 150 de cărţi. Am fost curajoasă şi nesăbuită, naivă şi înţeleaptă. Ştiam că un obiectiv atât de greu de atins pentru o proaspătă mamă o să mă facă să citesc măcar o treime. Şi aşa am şi făcut. Nu-mi amintesc însă decât un sfert din acea treime. A fost anul în care am avut în jurul creştetului un norişor care nu putea fi şters de cafeaua băută, regulamentar şi după tipic, de două ori pe zi, fără cofeină. Un scriitor fără stilou. A fost anul în care Amos Oz ne-a lăsat şi ultima sa carte. Suntem mai bogaţi şi mai săraci în acelaşi timp. Dar, în cele din urmă, din ce în ce mai săraci cu fiecare scriitor care ne părăseşte. Şi-mi spun, pentru fiecare dintre ei, că ar fi meritat o lume mai bună.

În 2018 mi-am pus deoparte cele mai multe titluri de cărţi. Scriitorul din mine continuă să-şi facă planuri. Am scris o carte pentru copii, un manuscris de 80 de pagini, l-am expediat, n-am primit confirmare şi nici n-am câştigat. Dar este, din nou, o carte care trebuia scrisă, una care mai vindecă un fragment din noi înşine, din motivele ascunse pentru care scriem. Mi-aş dori ca în acest an să adaug noi veşminte peste mine, straturi de dantelă, din ce în ce mai multe, straturi roşii de dantelă care să atingă pământul când merg şi să-mi arate, dacă aş privi în urmă, cine am fost până acum şi cine sunt de acum înainte.

În 2018 am învăţat că nu trebuie să fii convins că lucrurile vor merge exact aşa cum ai planificat. Deşi probabil cei mai mulţi oameni fac asta. E o formă naivă şi frumoasă a speranţei, nu-i aşa? Îl înţeleg, din ce în ce mai mult, pe Dumnezeu şi mi-l apropii. Un Dumnezeu pierdut pe care îl uitasem, în anii trecuţi, aşa cum uiţi un fost amic sau fost coleg de facultate. Mai întâi îi uiţi numele de familie, apoi prenumele şi, în cele din urmă, chipul. Citesc Jurnalul lui Alice Voinescu şi-o-mbrăţişez, fictiv, la fiecare pagină. Cât mi-ar fi plăcut să povestim. Cât mi-aş fi dorit să o ascult. Să-i spun că poate să plece oriunde, că Parisul o aşteaptă cu braţele deschise, că nu trebuie să-şi pună speranţele într-un om care nu se va schimba niciodată. Dumnezeul ei a vrut însă altceva. Şi ea a crezut aşa cum numai un suflet nobil o poate face. Şi este, astăzi, nemuritoare.

În 2018 mi s-a mărit inima de zece ori, de o sută de ori, de un milion de ori. Am început să simt, brusc, fericirea pe care nu o poate cuprinde inima. Dar şi durerea care sfâşie lumea în două. Eu nu am mai fost doar eu şi toţi ceilalţi oameni au căpătat chip de copil. Maternitatea îţi pune în braţe nu doar o parte din propriul tău suflet, ci şi trăiri pe care nu le vei putea explica nimănui niciodată. Vei simţi totul de o sută de ori mai puternic: fericirea şi durerea deopotrivă. Melancolia, tristeţea, fericirea, speranţa, curajul. Vor ajunge toate pe trepte care până acum îţi erau necunoscute. E un vârtej al transformării totale. Şi s-ar putea să nu-ţi ia doar nouă luni de zile ca să înţelegi cine te priveşte mai exact din oglindă. Ştiu doar că abia aştept să descopăr cine se uită acum la mine, dintr-o rochie roşie, şi-mi spune că o să ne fie bine. Chiar dacă planurile au acum loc pentru întâmplări neaşteptate, chiar dacă anul acesta nu-mi mai fixez niciun obiectiv pe Goodreads, chiar dacă nopţile s-au scurtat şi somnul a devenit un lux necesar. Fericirea e acum în mânuţa ei, în fiecare degeţel pe care ţi-l pune dimineaţa, uneori la cinci dimineaţa, pe faţă. În felul în care zâmbeşte, prin semiîntuneric, bucuroasă. Şi zâmbeşti şi tu, cu inima gata să-ţi sară din piept, cu o fericire de zece, de o sută, de un milion de ori mai mare. Acestea au fost topurile mele. Şi anul în care niciun alt top n-a mai contat.

Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2018 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2019. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)