Atenţie: cad case!

După trei zile de ploaie îngheţată, care a îmbrăcat vegetaţia, dar şi automobilele, în teci de gheaţă şi a împodobit streşinile cu ţurţuri care de care mai ameninţători acum, când vremea se încălzeşte, mi s-a părut potrivit să împărtăşesc cu voi următoarele gânduri:

Primul: nu mai ştim cuvintele meteorologice ale limbii române, dacă nu întâlnim o vreme realitatea pe care o desemnează şi, mai ales, sub presiunea sufocantă a englezismelor importate şi unde trebuie, şi, mai ales, unde nu trebuie. Deci, n-am vorbit despre lapoviţă şi chiciură, ci despre freezing rain... Seriously?

Am întâlnit acest fenomen pentru prima oară în 1993, iarna, când, împreună cu un cuplu de prieteni români, aclimatizaţi acolo, am închiriat o maşină şi am vrut să ajungem la New Orleans, pornind de la Cincinnati. Nu am ajuns decât până la Nashville, în Tennessee, căci o chiciură cum nu văzusem niciodată în viaţa mea ne-a oprit din drum. Maşina făcea platoşă de gheaţă, mai ales pe faruri şi parbriz şi nu mai puteam înainta. Radiourile anunţau stare de calamitate, reţeaua de electricitate cădea pe rând şi aşa că ne-am oprit în Nashville, am dormit la un motel în beznă şi fără încălzire, iar ziua am vizitat tot ce era de văzut, de la Graceland la Grand Ole Opry, pe câtă vreme arborii erau cam ca la Bucureşti de traşi în gheaţă, doar că gheaţa avea cel puţin 4-5 cm grosime. A fost o experienţă stranie, nu doar meteorologică. Fetele se speriaseră şi pledau pentru a ne întoarce, amicul meu, psihiatru de altfel, vorbea de o abordare raţională (da, era greu, dar trebuia să depăşim momentul şi locul, mai la sud era soare, unde mergeam noi), iar eu eram sfâşiat între realitatea, evident, catastrofică şi faptul că, evident, nu mai aveam când ajunge la New Orleans. Şi n-am mai ajuns nici până azi.

Apoi: casele ne pot ucide. Nu vorbesc doar despre situaţia de colaps generat de cutremur, sau incendii, sau alte nenorociri. Aici e clar de ce deceniile de neglijenţă cât patrimoniul confiscat de statul comunist şi dat în chirie pe daiboj, te miri cui, se răzbună. E clar de ce nepăsarea, incompetenţa, nu rareori derelicţia deliberată, indusă de către noii proprietari, poate genera victime. Ci şi, cum o fac acum, din nepăsarea proprietarilor sau administratorilor de clădiri altfel în regulă, când o stare de urgenţă climatică pune în offside pe cei care ar trebui să aibă grijă de noi: ne cad sloiurile de gheaţă, sau când se desprind din / de ele bucăţi mari de tencuială, de zidărie, scări sau acoperişuri. Ştiţi cazurile: blocurilor, noi şi vechi, li se desprind porţiuni semnificative de faţadă, indiferent de vârsta edificiului; de când cu termoizolarea, poate că vor cădea cu tot cu scârţâitoarea precar prinsă, sau vor genera incendii de felul celor de la Londra, din lecţia căruia primarii noştri nu au învăţat nimic.

Dar să revin la prezent. Universitatea e celebră, înconjurată iarnă de iarnă cu panglică de poliţie, şi nimeni din administraţie nu se decide odată, pentru numele lui Dumnezeu, să investească în corectarea erorilor de proiectare a acoperişurilor. Chiar azi, că de aici a şi pornit ideea textului, o domnişoară de la Litere vorbea la telefon şi cred că pronia a mişcat-o din loc, absorbită cum era, cu o fracţiune de secundă înainte să îi cadă în cap doi ţurţuri consecutivi de câte un metru fiecare, care ar fi ucis-o pe loc. I-am atras atenţia şi, deşi a schiţat gestul de a se retrage, avea un zâmbet incredul pe faţă, adică chiar cred că i s-ar fi putut întâmpla ceva? Ori era un zâmbet tâmp, nu ştiu...