Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prima dezamăgire în amor


Augustin Ioan

12.02.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Haideţi să deşirăm sensurile. Pentru a fi dezamăgiţi în amor, fie şi prima oară, musai să fi fost, mai înainte, amăgiţi. Primul răspuns care ne vine în minte va fi fiind, poate, cel că, în amor, întâiaşi dată pentru prima oară am fost dezamăgiţi atunci când ne-am trezit din prima iubire. Aşa ar fi logic. Apoi, există un alt mod de a răspunde la această anchetă, ocolind răspunsul: cutare coleg(ă) de la grădiniţă, care ne-a lăsat mofluji, întorcându-ne cu ţăfnă dindărătul uniformei. Privesc fotografia în care eu şi C. ne ţinem de mână, în cealaltă ţinând cutiile de tablă pentru mâncare. A mea era albastră (mă rog, în fotografie e sepia de-acum), cu desene colorate pe ea şi în formă de inimioară. Dacă e să fiu sincer, cutia mi-o amintesc perfect, inclusiv mirosul ei când o deschideam: sandwich cu email galben. De C. nu mai ştiu mare lucru, a făcut o facultate oarecare şi s-a îmbolnăvit, acum umblă pe stradă, vorbindu-şi doar sieşi. Am văzut-o de câteva ori, cu rujul întins mult dincolo de conturul buzelor. Am întrebat-o ce face, dar nu s-a oprit din vorbitul cu sinele-i rătăcit. Ochii ei erau ficşi, fără limpezime, ca ai peştilor scoşi din apă. Oricum, ne "despărţisem" de prin clasele primare, unde ne băteam pe premiul I cu coroniţă: ai ei, apoi şi ai mei, au plecat din sat. Părinţii, acum, văd că încurajează aceste juvenile inflamări ale umorilor din progenitura privată: mai înainte de a începe să scriu, am schimbat mesaje cu o prietenă, care cocea dovleac şi castane odraslei şi... prinţului acesteia, amorul infatigabil de la grădiniţă; în engleză se cheamă containment: mai bine să se petreacă lucrurile la mine acasă decât underground, "ca pe vremea noastră", când acasă nu aduceai decât viitoarea consoartă.

O a treia formă de a răspunde este de a enumera toate formele de dezamăgire, mici şi mari: unora le va ieşi un roman-fluviu, altora nici de-un haiku. Numai că, feţii moşului, cantitatea de dezamăgire nu e neapărat o performanţă în sine, care să se pună în panoplie, ca trofeele cinegetice, motiv de laudă, aşa cum fac unii masculi de doi bani care ne lasă să ştim cu câte ipostazieri ale eternului feminin s-au cunoscut d-lor în chip biblic. Dimpotrivă, nici nu-i de laudă nici absenţa dezamăgirii, carele-i efectul secundar al unui cinism de joasă extracţie. Prietenia mea cu L, care a durat dintr-a şaptea până într-a opta, a constat în principal în căratul ghiozdanului ei de la şcoală acasă, unde stăteam de vorbă ore întregi, seara, înainte ca ea să plece spre blocul din centru, unde locuia, iar eu să îmi continuu drumul în sus, spre str. Libertăţii 76, unde, la Şcoala generală 7, am stat cu părinţii într-un soi de locuinţă a directorului până în 1982. Asta e o poveste în sine, despre care am scris în Armata Poporului şi, mult după aceea, în cartea mea Poverism. Pe L. am "pierdut-o" în liceu şi o revăd doar la un deceniu o dată, când facem acele din ce în ce mai patetice aniversări de la absolvirea liceului: doctoriţă, copil, soţ, tot echipamentul de scenă menit să-i camufleze, ca tuturor nouă, groaza de chipul sălbatic al vieţii ce ne-a fost date. Or, dacă dezamăgire a fost, cu siguranţă mi-o amintesc cu duioşie.

Şi de ce să nu fi scris despre relaţiile în care intrăm dezamăgiţi gata, cele fără de perspectivă, în care se intră doar aflaţi fiind în trecere, aflaţi fiind în treabă cu vieţuitul? Alea ce-au? Din alea ies romane şi filme, nu din cele gospodăreşti, care eşuează pe câte o plajă a cotidianităţii redusă la algoritmi repetitivi şi, poate, niciodată pusă la teasc. Sau despre cele în care-am dezamăgit noi, în care am trişat ştiind că o facem, dar amânând deznodăminte neconvenabile, până la momentul optim pentru o retragere, care îl lasă pe celălalt fără plan B? Nu am nicio scuză acum, nu aveam nici atunci, pentru câteva exit-uri "strategice", de care îmi este ruşine. Iartă-mă, S.: din relaţia aceea trebuia să plec, trebuia.

Mai există un nivel al dezamăgirii despre care ar merita scris. Este vorba despre relaţiile care ar fi putut să fie, dar nu au trecut niciodată din potenţă în act. Nu e vorba despre "aventuri", ci despre momente din trecut asupra cărora, uneori, medităm: "ce-ar fi fost dacă...?" În timp, unele minţi pot construi potenţiale scenarii, în care mugurele iniţial - supraevaluat a posteriori - este transformat în drame întregi. Mamu mi-a povestit că şi-a imaginat de câteva ori ce s-ar fi întâmplat dacă, din povestea de liceu ar fi ieşit mult mai mult decât o prietenie, cum e acum. Şi CC crede, în mintea ei tulbure, că au fost piedici externe în calea căsătoriei noastre (şi nu pregetă să mi le expună, pe rând, în mms-uri stranii), când, de fapt, nu am trecut niciodată dincolo de câteva scrisori... O, şi-apoi toată corespondenţa pe care o păstrez şi-acum, din adolescenţă, spre amuzamentul soţiei (reîncărcat la fiecare mutare...). Ce-ar fi putut să fie de-acolo, ce arboret de improbabile iubiri, niciodată în pârg. De ce le păstrez? Pentru că am rămas cu obsesia corespondenţei din adolescenţă: visam nopţi la rând cutia poştală din Libertăţii 76, în care câţiva ani după ce ne-am mutat, în 1982, la bloc, mai găseam încă scrisori trimise de către vreo copilă ce încă nu aflase asta, pentru că, precum despre Aliette, uitasem şi că există; or, dacă tot nu mai am scrisorile pe care eu le-am trimis, măcar să păstrez dintre cele pe care destinatarele mi le-au dăruit, la rându-le. LM îmi scria şi câte patru, cinci scrisori pe zi, vreme de doi ani: or, când am venit la Bucureşti, după armată, ca student, reîntâlnirea noastră fu insuportabilă: am căutat o seară întreagă diferitele sedii ale Institutului Grigorescu, unde ea studia modă şi, când am găsit-o, părea o străină. Nu am mai căutat-o de-atunci.

Cred, însă, câteva lucruri. Iubirile nu pot fi, în termen lung, decât "dezamăgitoare". Dacă se sfârşesc repede, ele dezamăgesc chiar din acest motiv. Dacă ele continuă, "dezamăgesc" prin instituţionalizare: nicio iubire nu rezistă în durata lungă dacă nu îşi federează şi altele: bază economică (bunuri şi, la vreme de criză, credite în comun); prietenie sigilată de compromisurile non-sacrificiale care, oricât de blânde ar fi, reduc din statura fiinţei iubite, o "domesticesc"; dar, mai ales, "hard extern", un martor al existenţei tale. Ea, iubita-ţi, e singurul tău martor, pentru că nimeni altcineva nu ne mai ştie ca procese, nu ca ipostaze, secvenţe şi corpuri. Ca procese plauzibile, aşa cum suntem, în chipul în care ne oferim spre experiere, pentru a fi cunoscut, nu în cel mascat, în care stăm pentru poză.

"Îţi mai aduci aminte?" o întrebăm. Pe ea, pe Celălalt, care-i martorul. E străină, aşa o alegem când ne însoţim, şi totuşi, ei ne încredinţăm în cea mai completă ipostază, cea mereu schimbătoare, cea care mai rămâne puţin după ce toate celelalte se vor fi epuizat, după ce corpurile care am fost nu vor rămâne decât imprimate şi şterse apoi. Memoria devenirii noastre, străinătatea cea mai apropiată, femeie e cea care, cum spunea Levinas, "pune blândeţe pe faţa lucrurilor". Corpul ponderator al cuplului. Latura lui "conservatoare", devreme ce-adună, păstrează, amână, aşteaptă. Din acest punct de vedere, amorurile nu pot fi decât dezamăgitoare, dacă asta vreţi să auziţi - dar e bine aşa.

Altceva vine să se adauge, cu timpul, ca vinului bun. E "aerul comun" al cuplului. Pre-cunoştinţa a ceea ce urmează să fie, să se spună; nu este doar rutină, deşi poate eşua acolo complet. E, mai degrabă, o formă de domesticire a viitorului imediat. Mai preţioasă decât orice, senzaţia că te poţi odihni (fără a exagera) pe această temelie, care nu te va lăsa, la o adică. Prietenul nostru nonagenar, dl.E., îşi îngrijeşte soţia imobilizată la pat de ceva vreme şi nu îşi doreşte nimic de la viaţă altceva decât să o poată face până la capăt. Pe coperta noii sale cărţi a pus o fotografie cu ei doi undeva, într-un peisaj montan: "aşa am fost", mi-a zis, dându-mi manuscrisul la citit, "toată viaţa, umăr la umăr. Mai bine de şaizeci de ani"...

Nu sunt un expert nici în relaţii "normale", d-apoi în "stări alterate de conştiinţă", de felul amorului. Ştiu şi eu ce ştie toată lumea: iubirea, ca fenomen fizico-chimic, nu durează mai mult de, se spune, optsprezece luni şi, în acest timp, are ca efect secundar o scădere semnificativă a nivelului de inteligenţă a persoanei îndrăgostite (altfel, cine s-ar mai căsători?). Învăţ, însă, tot timpul, "volens-nevolens", vorba profesorului nostru Alexandru Cişmigiu, binecuvântată fie-i amintirea. "Cu vârsta", cum se spune după patruzeci de ani, descopăr că, dezamăgind tot timpul, e o artă să ştii cum să dezamăgeşti mai puţin decât, poate, s-ar fi aşteptat de la tine. După cum, dacă ai o brumă de notorietate, e mai uşor dacă confirmi nespectaculos, dar constant, decât dacă dai, rar, tunuri. Apoi, e un talent a te sustrage completei previzibilităţi. Să ştii cum să rămâi surprinzător. Nu trebuie să provoci partenerului de relaţie leşinuri consecutive, dar e bine ca, din vreme în vreme, să reaminteşti unele din motivele (bune) pentru care, la început, ai fost cel ales.

Nu sunt, aşadar, un specialist în amor; dar sunt, cu siguranţă, un amator. Aici, e un cuvânt de laudă. Mai ales dacă reuşeşti să devii unul, vorba lui Vianu, avizat...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer