Câte ceva despre aprecierea autorului

Nu sunt, ca producător de text (studii academice, eseu, poezie) nici cunoscut, nici teribil de apreciat, dacă mă iau după quasi-absenţa cronicilor la vreuna din cărţile mele de orice fel; cele mai multe, patru, le-a avut... ediţia americană de la Spaţiul sacru (Ed. Dacia, 2000), ediţie apărută în 2003. Inutil să spun, cronicile nu au autori români. Tirajele fiind cele care sunt, faptul că vreo două dintre volumele de arhitectură publicate la Editura Paideia au avut prelungiri de tiraj, adică peste 500 de exemplare, nu înseamnă absolut nimic: sunt peste unsprezece mii de arhitecţi înregistraţi la OAR, presupunând, prin absurd, că doar aceştia ar fi publicul acestor volume, ceea ce nu e adevărat: în primul rând, e tânăra generaţie studenţească, încă vreo mie în fiecare an...

S-o fi văzând absenţa pieţei de idei autohtone în filosofie şi cultură în general, cum bine pretinde Horia-Roman Patapievici, dar să vedeţi cum e în cultura arhitecturală... Sunt câţiva tineri istorici care plonjează în teme restrânse, scot albume elegante şi iau premiile bienalelor de arhitectură, dar dezbatere de idei, gândire critică sau circulaţia temelor contemporane măcar de la profesori la studenţi, dacă nu între arhitecţi, este pauperă, lucru care să străvede cu ochiul liber în nivelul proiectării, care e şi întârziat ca timp istoric şi, oricum, slab, cu excepţii suficiente să umple o expoziţie la doi ani, dar fără relevanţă publică a acestor valori.

Prin urmare, nu ştiu dacă sunt nici destul de popular, nici suficient de valoros pentru ca opinia mea să conteze într-o aşa dezbatere. De altfel, cu excepţia numelor cu adevărat circulate internaţional (şi mă bucur nespus că Mircea Cărtărescu a scăpat în larg, devenind autor universal), în lumea discursului academic circuitele de între-cunoaştere şi preţuire mutuală sunt cu atât mai firave cu cât domeniul este mai de nişă. Există nume care transcend nişa, cum o face, la senectute, Kenneth Frampton, de pildă, premiat cu un Leu de Aur pentru opera omnia la Bienala de la Venezia 2018; sau cum o face, şi în teorie şi în practică, Rem Koolhas, curator eminent al ediţiei din 2014, Fundamentals, al zisei bienale. Probabil, a fost cea mai bună bienală la care m-am dus (adică, dintre toate cele de după 1990, inclusiv cele două de după el).

Cu alte cuvinte, jocul este între o audienţă internă, redusă numeric prin forţa lucrurilor (sunt de cincisprezece-douăzeci de ori mai puţini membri OAR decât membri USR) şi, din motive pe care nu am timp să le explic, mediocră din perspectiva propriei culturi profesionale şi miza unei accederi la expunere internaţională, deloc uşoară. Nu e doar bariera lingvistică, nici financiară (participarea frecventă la sesiunile cu adevărat bune de comunicări ştiinţifice nu e deloc ieftină, iar universităţile de la noi rareori finanţează cercetarea), ci e şi un clopot de sticlă: dacă vii dintr-o anumită parte a lumii, musai să te adresezi unui anumit subiect general. Refuzul încadrării într-o nişă înseamnă riscul irelevanţei în toate celelalte.

Închei aceste scurte notaţii spunând că, în lumea circuitelor, bulelor din social media şi internet în general, expunerea este infinit mai mare decât în lumea tipăriturilor. Antologia mea de poezie, Praf&Pulbere, apărută la Editura Liternet în 2018 (descarcă aici), are, deja, mai multe descărcări decât oricare alta dintre cărţile tipărite care o compun. Dar expunerea şi descărcarea sunt una, cititul e cu totul altceva, iar receptarea...

Cu toate acestea, statistica ne-ar putea spune că aceste federaţii de bule quasi-private din social-media oferă şanse mai mari unui autor decât avea înainte. Or, tocmai spargerea spaţiului public, inclusiv al celui cultural, în bule şi nişe face mai dificilă constituirea unei (re)cunoaşteri transdisciplinare, dincolo de coterii, grupuri, apartenenţe, ziduri între arte etc. Fractura dintre noi este deja şi devine din ce în ce mai mare decât forţa capilarităţii acestor social media. Motoarele de impunere a unei valori dincolo de orice dubiu sunt din ce în ce mai slabe, pentru că autoritatea nu mai e constituită piramidal, ci fractalic (asta ca să nu spun tribal), în vreme ce atenţia noastră este din ce în ce mai puţin distributivă, fiind prea solicitată. Supraexpunerea mediatică are ca reacţie inversă nivelarea valorilor şi re-teritorializarea lor pe criterii parohiale.

(dintr-o participare la o anchetă LaPunkt, organizată de dna Simona Preda)