Despre Frică şi cântece de adormit

Îmi amintesc un ghidon mare de bicicletă mountain bike. Mânuţele mele mici care se chinuiau să ţină direcţia de parcă bicicleta ar fi mers fără mine. Aerul ăla cald de vară prin care te mişti de parcă pluteşti. Părea că aerul ăla atât de moale făcea virajele şi dădea din pedale în locul meu ca şi cum o forţă stranie m-ar fi împins să fac tot şi eu m-aş fi lăsat cu trupul meu micuţ în voia ei. Toată copilăria mea am fost slab, slab de tot. Atât de slab încât atunci când mergeam la mare tatei îi era ruşine să stea pe plajă cu mine. Se temea ca oamenii să nu creadă că el îmi mânca mâncarea, lăsându-mă mereu înfometat. El avea burtă şi mâini groase, atât de groase încât mă întrebam cum reuşeşte să îşi scoată verigheta de pe deget. Bănuiam că nu o scotea niciodată. Eu eram atât de slab încât atunci când eram la ţară, fratele meu, Dan, lua un băţ şi îl trecea de-a lungul coastelor mele şi ele sunau ca o pereche de chei scăpate pe jos. Şi în momentul ăla, când băţul ajungea într-o zonă a corpului meu în care nu ar fi trebuit să fie, simţeam în stomacul meu o mână uriaşă care îmi gâdila intestinele. Pedalele la care mă chinuiam să ajung. Asta îmi amintesc. Era o bicicletă roşie pe care tata mi-o luase într-o sfântă zi de mai care era un pic prea mare pentru mine, dar în sfârşit, aveam o bicicletă de om mare.

Îmi mai amintesc gârla de la marginea Alexandriei la care ne ducea bunicul în fiecare zi de joi conform programului de joacă pe care ni-l făcea cu un aer serios şi pe care îl respectam cu stricteţe. Gârlă în care se zicea că un spital îşi vărsa deşeurile şi aflasem de la un prieten de-al vărului meu că apa era de fapt radioactivă. Mă temeam de apa din gârla aia ca de un animal necunoscut. Într-o seară m-am gândit că specii noi de peşti care au degete şi ochi ciudaţi şi bucăţi de păr înoată în adâncurile gârlei. Într-o zi, pe la apusul soarelui m-am uitat la apa care curgea şi am fost aproape convins că văd nişte pansamente care plutesc şi printre ele mi-am imaginat o sirenă care plânge. Din clipa aceea nu mi-a mai fost frică de apă.

Mergeam joi după joi după joi după joi pe marginea râului aceluia radioactiv şi ne plimbam cu bicicletele noastre de copii mari. La un moment dat am descoperit o curte de piatră, în care creşteau flori printre pietre. La fiecare două sau trei luni, acolo se făceau bâlciuri. Veneau titirezuri colorate, pictate cu femei cu buricul gol, în armuri de războinice sau agente secrete în rochii vaporoase la urechea cărora şopteau bărbaţi libidinoşi cu cicatrici pe feţe. Şi bunicul ne dădea câte cincizeci de mii de lei şi ne făcea program de mers în tiribombe. Când te urcai în ele, printre desenele acelea uriaşe, apărea un pitic care îţi lua banii şi care îţi punea centura violent şi îţi zicea ferm să te ţii de o bară metalică. Întotdeauna mi-am imaginat că dacă mi-aş fi dat drumul, aş fi zburat ca în E.T. pe deasupra Alexandriei. Mi-era frică, atât de frică.

În acea joi, locul era doar un careu straniu şi gol, din piatră. Bunicul urlase după noi să nu mergem prea departe dar noi, cu bicicletele noastre supradimensionate am simţit pentru prima data, că viaţa adevărată e dincolo de supremaţia zilei de joi. Am jucat v-aţi ascunselea printre pietrele alea de la marginea oraşului care păreau imense, ca un amfiteatru de mii şi mii de ani. Îmi imaginam că locul acela apăruse înainte de Alexandria şi că va rezista şi după Alexandria. Şi Alexandria era tot universul meu. Alexandria era lumea întreagă, cu centrul său cu magazine, pavat cu roz, care era, de fapt, inima întregului univers, o inimă roz decorată cu alimentare care aveau fâşii multicolore la intrare şi jeleuri în formă de păienjeni şi de şerpi pe care le vindeau la bucată.

M-am ascuns sub o piatră şi mi s-a făcut foame, o foame teribilă. Am închis ochii şi am încercat să îmi imaginez că mănânc un pateu cu şuncă. În fiecare dimineaţă bunicul se ducea şi ne cumpăra pateuri cu şuncă şi ketchup. Mâncam cu frică pentru că tanti Aurelia care avea grijă de noi în Pantelimon ne spusese o poveste despre o patiserie dintr-un oraş de provincie care făcea cele mai bune pateuri cu carne pe care le mâncaseră vreodată locuitorii acelui mic oraş. După o perioadă au constatat că tot mai mulţi copii dispăreau şi au descoperit că patiseria servea pateuri făcute din copii răpiţi şi transformaţi în şuncă. Mâncam cu povestea asta în minte, dar Doamne, pateurile alea erau atât de bune.

Am auzit voci. Îmi ţineam respiraţia şi inima îmi bătea tot mai tare. Am găsit o păpădie în care am suflat. Dan a trecut pe lângă ascunzătoarea mea, pe bicicleta lui bleo şi a urlat speriat "Vlaaaad! Hai să mergem!". M-am uitat în jur, şi la zece metri de mine am văzut o babă care aduna gunoaie şi ne zâmbea, care semăna cu vrăjitoarea din Albă ca Zăpada şi în acel moment inima mea a luat-o razna, am transpirat şi am început să plâng. Bunica îmi cânta în multele seri în care nu puteam să respir pentru că eram un copil bolnăvicios o melodie despre o babă care cumpără copii şi care trecuse şi pe la casa ei şi îi făcuse o ofertă pentru mine, doar că ea îi răspunsese: "Ţineţi banii, n-o să îmi iei băiatul!". A ridicat o păpădie de jos şi mi-a zis: "Suflă maică şi în asta, să nu fie de deochi".

Am urcat pe bicicletă şi am pedalat rapid. Mă simţeam ca într-unul din visele alea în care te chinui să alergi şi nu poţi, de parcă o mie de tentacule invizibile te ţin în loc. Plângeam şi pedalam înapoi la bunicul, înapoi în lumea aia pe care o părăsisem, din legea căreia ieşisem, de care îmi bătusem joc în trufia mea, aroganţa unui copil slab cu bicicletă roşie mult prea mare pentru el. Am coborât pe o pantă cu pământ aspru plină de denivelări, roata din faţă s-a blocat, eu am zburat în ghidon şi cadrul mi-a intrat între picioare, aerul mi-a ieşit din plămâni cu un icnet. Şi în acel moment am realizat că nu o să pot niciodată să fiu un om mare. Niciodată. Că tot ce îmi rămâne este să trăiesc într-o eternă zi de joi sperând că şi azi, bunica va zice nu babei care vrea să mă cumpere. Eram transpirat şi sughiţam, eram slab, începeam să mă sufoc şi plămânii îmi hârâiau, nişte ecouri dintr-o peşteră. Bunicul a scos un pateu cu şuncă înfăşurat într-un şerveţel şi eu l-am mâncat pe nerăsuflate.